O istorie a gesturilor obișnuite, asta e viața ta întreagă

9 ianuarie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Finalul anului precedent a venit cu o schimbare în sistemul de învățămînt (și nu numai), odată cu numirea ca ministru a doamnei Monica Anisie, schimbare care începe să provoace și efecte. Ceea ce văd eu pînă una-alta îmi pare de bine. Sigur că niciodată nu vor fi toți oamenii mulțumiți, e firescul unei societăți, mereu vor fi unii care să critice sau să dezaprobe, mereu vor fi argumente aduse în favoarea sau în defavoarea unei idei, iar balanța e, adesea, greu de echilibrat obiectiv.

Una dintre primele chestiuni care a stîrnit interes este cea legată de „tăierea hîrtiilor“. Între profesori, și o spun de la firul ierbii, a generat mult entuziasm, ceea ce eu aș spune că e un semnal pozitiv. Sigur, au existat și propuneri duse la extremă, unii ar vrea să se desființeze tot. Dar asta chiar nu se poate, pentru că undeva, cumva, trebuie să existe o cuantificare a muncii, a activității tale și a calității ei; în plus, unele „hîrtii“ sînt un factor reglatoriu pentru propria ta situare în orizontul scopurilor pe care ți le propui ca profesor, sistematic și etapizat. Cu alte cuvinte, simplificat vorbind, te ajută să menții un ritm echilibrat al parcurgerii programei școlare și îți stabilesc limitele dincolo de care ai derapa poate mult față de aceasta, dus de val, de entuziasme sau de comoditate. Altele însă sînt, cu siguranță, inutile.

La ce vreau să mă refer, însă, sînt reacțiile care mi-au ajuns la urechi, prin intermediul unor prieteni profesori, de la unii directori. Există o sumedenie de astfel de șefi care își justifică existența în vîrful acestor minuscule piramide care sînt școlile, aproape exclusiv prin hîrtii. Sînt niște hîrțogari prin excelență, leșinați de plăcere în fața dosarelor. Îmi spunea, de exemplu, o prietenă că directoarea ei adjunctă se arăta scandalizată de posibilitatea desființării proceselor-verbale de la ședințele cu părinții sau a condicii de prezență. „Ministra asta habar nu are despre ce vorbește“, spunea, superior, în sala profesorală. O cunosc pe respectiva directoare, care a ajuns pe funcție după vreo cîțiva ani de semiprofesorat, căci a fost pe un post care nu implică oră de oră muncă cu clasa de elevi, și care și-a găsit vocația, se pare, în varianta aceasta de manageriat. Acum, luate pe rînd, doar aceste puncte minuscule din tot ceea ce înseamnă „tăiatul de hîrtii“. „Cum dovedești că ai făcut ședință fără proces-verbal?“, se întreba dînsa. Aș remarca, mai întîi, această nevoie de a dovedi, care se înscrie în problematica dihotomică a ceea ce mai amintisem într-un articol anterior că remarcase Daniela Vișoianu, consilier în Ministerul Educației și Cercetării. Dihotomia dintre a avea încredere și a ține sub control. Apoi, fixează activitatea într-o zonă a formalului, nu a necesarului. La ce bun o ședință cu părinții, de fapt? La organizare, la discutarea unor aspecte care țin de buna funcționare internă, la stabilirea unor interese comune etc. E ca o reuniune de familie, să spunem. Voi faceți procese-verbale cînd stabiliți dacă în week-end mergeți la film sau la teatru? Dovada pe care o presupune remarca directoarei mută accentul dinspre uzual și funcțional înspre extraordinar și formal. Dar, dincolo de această nuanță, dacă tot e vorba despre dovezi, o simplă listă cu semnături e o dovadă la fel de bună. Ca să nu mai vorbesc de faptul că la aceste ședințe oricum părinții semnează tot felul de alte acte necesare școlii, de la cele care vizează GDPR-ul pînă la unele care țin de acordarea permisiunii pentru consiliere psihologică sau pentru tratamente medicale stomatologice. Poate că unii directori însă au o plăcere a lecturii textelor nonficționale, cu caracter de reportaj. Mi-i imaginez citind teancuri de procese-verbale din care află cum a luat cuvîntul X părinte pentru a întreba cînd se vor elibera permisele de transport în comun, iar doamna dirigintă i-a răspuns că elevii încă pot călători cu carnetele de elevi.

Apoi, chestiunea condicii de prezență. Nu știu dacă se va reuși simplificarea ei, pentru că nu despre desființare propriu-zisă a fost vorba. Însă, pentru cine nu știe, să spun că profesorul semnează la fiecare oră de curs pe care o susține, menționînd într-o rubrică subiectul lecției, iar în alta clasa. Acum, sigur, de obicei există un om desemnat, de regulă din secretariat, care scrie după orar, în fiecare zi, intervalele de timp și numele profesorilor. Deci, pentru fiecare profesor din școală, scrie cinci-șase rubrici cu ore și cinci-șase rubrici cu numele. Apoi, vin profesorii care în dreptul fiecărei ore scriu subiectul lecției respective și semnează în dreptul fiecăreia. Mulți oameni implicați în toată chestia asta. Într-o școală medie ca mărime, pentru o singură zi, se completează în jur de zece pagini de condică, dacă nu mai multe. Acum, în ce alt domeniu de activitate se mai practică o astfel de prezență cu semnătură în dreptul fiecărei ore de muncă și menționarea explicită a activității desfășurate în acea oră? De ce să nu fie suficientă o semnătură simplă de prezență în activitate la începutul zilei și, eventual, una la plecare? Nu mai spun că, dacă e de serviciu prin școală, profesorul mai semnează și un proces-verbal în care menționează că în intervalul pauzei cutare sau cutare a fost de serviciu pe coridorul cutare sau în colțul de curte cutare, iar în timpul acestor pauze nu s-a întîmplat nici un incident neobișnuit. Nu ar fi suficient să completeze doar dacă a fost un eveniment deosebit?

Cum se spune că ceea ce faci la începutul unui an vei face tot anul apoi, voi încheia acest articol într-o notă optimistă, ca să îmi fie bine și mie, să vă fie bine și vouă, celor care citiți, în 2020. Un poet contemporan, Dmitri Miticov, spune cam așa: „O istorie a gesturilor obișnuite, / asta e viața ta întreagă, dar și iluzia / că mai poate fi și altceva acolo, / imagini calde sau tot ce ai fost învățat / vreodată despre educație, familie, mediu și alte / asemenea resurse ale vocabularului“. Le scot din ansamblul de sens al volumului, pentru a mă folosi de ele, propunîndu-ne să nu facem din educație (sigur, nici din celelalte) doar niște resurse ale vocabularului, niște imagini calde, adică niște constructe, niște iluzii, ci să îi permitem să aibă o viață firească, a gesturilor obișnuite.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe