O idee proastă
În primăvara acestui an, un venerabil parlamentar britanic s-a retras din Adunarea Parlamentară NATO. A fost membru al acestei Adunări mai bine de trei decenii. Mulţi ani, a condus delegaţia britanică la Adunare, iar serviciile pe care le-a adus extinderii şi consolidării Alianţei Nord-Atlantice sînt unanim recunoscute în comunitatea euroatlantică.
Experienţa sa în politica de securitate este neîntrecută: a condus mai bine de zece ani Comisia de apărare din Camera Comunelor, a fost de două ori ales preşedinte al Adunării Parlamentare a OSCE şi a fost, în anii din urmă, de cînd l-am cunoscut eu, vicepreşedinte al Adunării Parlamentare NATO. A văzut multe. Ajuns la senectute, distinsul parlamentar a decis să nu mai candideze în alegerile parlamentare din luna mai a acestui an – s-a retras la pensie. Cînd a participat la ultima reuniune a Adunării Parlamentare NATO, a ţinut o splendidă cuvîntare: un emoţionant şi înţelept adio spus unei activităţi pe care o exersase cu neobosită pasiune. A trăit nemijlocit istoria trepidantă a NATO din anii ’70 încoace. A debutat în politica de securitate în anii în care NATO pierduse supremaţia nucleară în competiţia cu URSS, a trecut prin frămîntările erei Reagan-Thatcher, cînd reorganizarea alianţei sub un serios impuls american a provocat nenumărate enervări şi frustrări între aliaţi (amintesc, doar, tensiunile politice iscate de relocarea în spaţiul european a rachetelor americane Pershing II şi Cruise, la mijlocul anilor ’80), a văzut blocul sovietic prăbuşindu-se, a văzut extinderea NATO în Europa de Est, a văzut războiul din Kosovo şi, acum, pe cel din Afganistan. În ultimul lui cuvînt ca membru al Adunării Parlamentare NATO, bătrînul laburist a ajuns, inevitabil, la relaţia NATO – Rusia. Şi-a spus punctul de vedere cu fermitate şi inteligenţă şi a conchis cu un sfat, citînd o vorbă pe care Cromwell ar fi spus-o soldaţilor săi la un moment dat (mărturisesc, aparte, că am auzit în alte împrejurări aceeaşi vorbă atribuită lui George Washington vorbind soldaţilor săi – în fine, or fi spus-o amîndoi): „Put your trust in God, but keep the powder dry.“ (Puneţi-vă încrederea în Dumnezeu, dar păstraţi praful de puşcă uscat.) În privinţa Rusiei, noi cei din NATO trebuie să ne punem toată încrederea în ea, dar să nu uităm nici o clipă să păstrăm uscat praful de puşcă.
De mai mulţi ani, o idee bîntuie dezbaterile pe tema relaţiei dintre NATO şi Rusia. Se spune că Rusia trebuie integrată în alianţă. O spun oameni de pe toate meleagurile, de toate profesiile şi, mai ales, de toate extracţiile politice. Pentru mine, această universală aderenţă a unei idei este un semnal serios de alarmă. De regulă, o asemenea idee este proastă.
Sigur, prin lume circulă multe idei proaste, dar cea a aderării Rusiei la NATO mi se pare că le întrece pe toate. Să explic, întîi, ce cred că înseamnă o idee proastă, pentru a înţelege de ce ideea integrării Rusiei în NATO mi se pare chiar cea mai cea. O idee proastă întruneşte cumulativ trei trăsături: dacă s-ar realiza, ar produce mult mai mult rău decît bine, înrăutăţind situaţia prezentă; este un nonsens logic evident; exprimă o mare slăbiciune, o capitulare morală, exact în momentul în care nu există nici un motiv de capitulare, fiind, cu alte cuvinte, moralmente inoportună.
Aşadar, dacă Rusia ar intra în NATO, competiţia strategică dintre Rusia şi SUA s-ar muta în interiorul Alianţei (nu pot crede că există cineva cît de cît lucid şi cît de cît informat care să creadă că rivalitatea dintre SUA şi Rusia – rivalitate la care Rusia ţine mult mai mult decît SUA, în acest moment – se poate stinge prin integrare). Asta ar duce, inevitabil, la implozia NATO. Or, nu am nici un motiv să cred altfel, o lume fără NATO este cu mult mai nesigură şi mai ostilă decît cea în care trăim noi acum. Apoi, o Rusie în NATO ar produce frisoane mai tuturor aliaţilor din Estul Europei, care au mai împărţit o alianţă cu Rusia (atunci sub formă de URSS) şi s-au putut lesne convinge în ce anume a constat ea. Pentru detalii, întrebaţi pe unguri despre 1956 sau pe cehi despre august 1968. În al doilea rînd, o alianţă între două superputeri este un nonsens strategic. Nici nu cred că ar trebui să ne dorim aşa ceva, pentru că în această situaţie orice echilibru al puterii pe planetă ar fi imposibil. Nonsensul constă în ceea ce ministrul de Externe rus, S. Lavrov, spunea: „marile puteri nu se aliază, marile puteri se concurează“. În al treilea rînd, ideea de a invita Rusia în NATO exprimă slăbiciune, teamă, poate chiar un adînc sentiment de culpă. Occidentul nu are nici un motiv să se simtă nici ruşinat de ceea ce este şi ce ceea ce face, nici temător în faţa Rusiei. Dar, probabil, cei care îşi imaginează că sînt interesanţi sau că lasă impresia că ar fi vizionari susţinînd teza aderării Rusiei la NATO sînt sistematic acoperiţi de ridicol de Rusia însăşi, care, prin toate vocile autorizate şi pe toate canalele, spune mereu acelaşi lucru: nu vrem să intrăm în NATO. Ba, mai mult, se încăpăţînează să considere NATO drept inamic, transmite aliaţilor, prin vocea ambasadorului rus la NATO, naţionalistul Dimitri Rogozin, că ar face bine să desfiinţeze Alianţa, şi continuă să ocupe ilegal porţiuni de teritorii ale altor state. Rusia nu crede în valorile care fundamentează alianţa noastră, atunci de ce să ne gîndim la integrarea ei?
În ceea ce priveşte Rusia, între propagandiştii slabi ai aderării Rusiei la NATO şi sfatul bătrînului parlamentar britanic, îl aleg pe cel de-al doilea.