O fotografie pe care putem să o avem
De la sfîrșitul clasei a opta îmi amintesc, vag, un fel de petrecere, banchet e mult spus, organizată în școală, în ceea ce se numea sală festivă, încropită prin îndepărtarea unui perete realizat din uși, de fapt, prin care erau separate două săli de clasă. Cu mîncarea așezată pe băncile înșirate de-a lungul pereților, gătită de mame, un fel de bufet suedez, nu îmi aduc aminte cu ce fel de sucuri, probabil Cico din belșug, ceva Brifcor și ceva Pepsi, căci erau și părinți bine poziționați, doar eram una dintre școlile de top ale Clujului. Muzică la stație, presupun casetofon sau magnetofon, și mîinile noastre ridicate în sus, într-o fotografie făcută probabil de pe o bancă. Hainele simple, pantaloni de stofă cu pense, cămăși albe, rochițe. Și panglicile lungi, prinse în piept mai ales de fete, pe care se scriau urări, citate și îndemnuri, promisiuni, vise, speranțe. Cîte se vor fi realizat? Un clișeu în alb-negru, în care cu greu mă mai recunosc, poate pentru că aveam încă mult păr.
Din banchetul de la sfîrșitul liceului îmi amintesc mai puțin. Ținut la restaurantul de la Hotel Belvedere, situat pe cel mai înalt deal al Clujului, Cetățuia, a rămas în amintirea mea ca o ceață. Nu știu pe unde am rătăcit fotografiile, albumul de absolvire de asemenea. Țin minte costumul făcut la comandă, din ceva stofă procurată de ai mei, anestezierea parțială, apoi continuarea petrecerii acasă la o colegă, într-un grup mai restrîns, cu suflu deja redus.
Am fost mereu, cred, destul de abstras realității, în măsura în care nu mă regăseam în ea sau, altfel spus, nu corespundea proiecțiilor minții mele ciudate, de aceea poate unele amintiri îmi revin greu, stau ascunse undeva, poate pierite. În plus, am fost mereu cumva un întîrziat, am bîjbîit mult pînă să înțeleg ce îmi place și ce nu, rătăcit printr-o lume realistă, cu matematici, fizică și chimie, față de care nu simțeam atracție deloc, deși frecventam un liceu cu acest profil. Mi-amintesc însă bine mersul cu serenada la anumite profesoare, cea de română, de pildă, nu aceea pe care am avut-o în primii doi ani de liceu, despre care am scris odinioară unul dintre primele mele articole din Dilema veche, ci aceea din ultimii doi ani, care nu era atît de fascinantă, dar prin forța materiei pe care ne-o preda își trăda o umanitate în spatele unei ușoare durități, pe care atunci am înțeles-o, cînd am vizitat-o cu serenada, aflînd că are un fiu cu dizabilități grave. Mi-amintesc și de serenada la profa de franceză, de părul ei vopsit verde, căci era o nonconformistă, ca toate profele mișto de franceză, și de replica pe care ne-a spus-o cu acea ocazie: „Să știți că oricîți oameni dragi avem alături de noi, în viață sîntem, de fapt, mereu singuri!”.
În zilele acestea se apropie sfîrșitul de an școlar. E timpul acela în care stresul examenelor se amestecă și cu emoțiile sfîrșitului, ale sfîrșitului clasei a VIII-a sau a XII-a. Emoții care, oricum am lua-o, sînt unice în viață și merită celebrate. Timpurile pandemice însă nu vor permite în acest an ritualurile obișnuite. Nu vor permite serenade, nu vor permite serbările cu coronițe și premii, cu diplome de absolvire, costume, rochii, flori, îmbrățișări și lacrimi în ochi. E, cred eu, cea mai crudă față a monedei realității acestor adolescenți și tineri, mai crudă decît cealaltă, care impune renunțarea la banchete, la petreceri. Multe lucruri poți face de mai multe ori, poți iubi repetat, poți face mai multe facultăți, poți schimba paradigme de viață, dar de terminat clasa a VIII-a și, mai ales, clasa a XII-a, ți se întîmplă, totuși, o singură dată și momentul are o intensitate specială. Copiii aceștia sînt, fără îndoială, văduviți de șansa de a trăi cum se cuvine această emoție. Nu vreau să par patetic, dar la modul obiectiv, cred că sînt o generație nedreptățită în această privință. Poate ei nici nu își dau seama cu adevărat.
Am auzit, pe subiectul acesta, tot felul de opinii. Elevii afirmînd că vor face banchet la iarnă, ceea ce e posibil, nu zic nu, profesori care susțin, mai mult, că și festivitatea de absolvire s-ar putea face mai încolo, cîndva. Dacă un banchet s-ar putea face cîndva, mai încolo, cu toate că își va pierde mult din farmec, cred totuși că o festivitate de absolvire la toamnă sau la iarnă nu va mai reproduce mare lucru din emoția clipei realei absolviri. Pînă atunci, absolvenții vor fi devenit deja studenți, își vor fi schimbat mult statutul și stările, vor fi risipiți în diverse direcții, focalizați deja asupra altor interese. Banchetul ca banchetul, dar festivitatea ar deveni ceva fals, lipsit de autenticitate.
Ce rezolvare văd, totuși? Aflîndu-ne în contextul acesta special, cred că ar trebui să operăm cu instrumentarul logistic de care ne folosim pentru a funcționa în general în această perioadă: online-ul. Da, poate părea ciudat, dar de ce să nu fie doar altfel, deosebit, special într-un sens pozitiv? Da, poate părea caraghios să ne îmbrăcăm cu toții festiv, profesori și elevi, acasă, în fața camerelor laptop-urilor, să ne punem cravatele și coronițele. Poate părea straniu să privim în ecranele monitoarelor cum diriginții citesc numele absolvenților, cum aceștia se ridică în picioare și ne salută cu lacrimi în ochi, de pe fotoliile lor din sufragerii. Poate părea SF să vedem cum zeci de ecrane minuscule clipesc simultan, focalizate pe chipurile absolvenților care cîntă Gaudeamus igitur / Juvenes dum sumus. Dar de ce n-am face din acest ciudat ceva unic, tocmai prin neobișnuitul său devenind o amintire de neșters, o emoție a clipei păstrată altfel? O fotografie pe care putem să o avem, fără să rămînem peste timp cu nostalgia unei fotografii pe care am fi vrut să o avem, ca să-l parafrazez pe Constantin, personajul lui Marin Mălaicu-Hondrari din romanul Lunetistul, care-și trăia emoțiile în marginea unui astfel de album fictiv.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.