O fostă capitală
Un aer inconfundabil de toamnă mă face să vreau să scriu, iremediabil, despre Philadephia. Ce are toamna cu Philadelphia? Ei bine, deși era luna mai, în scurtul răgaz, de nici 24 de ore, pe care l-am petrecut în acel oraș mie mi s-a părut că era toamnă. Chiar și florile de tei îmi aduceau a frunze galbene. Fosta capitală a Statelor Unite avea un aer trist și obosit, o frumusețe palidă și desuetă. Ne-am plimbat pe strada istorică Elfreth’s Alley, ale cărei case au rămas neschimbate de 300 de ani. Aerul ei britanic parcă te retranspunea dincoace de Ocean, într-un mod straniu, ca și cum, mergînd tot mai departe de locurile știute, nimerești dintr-o dată într-un loc mai vechi și mai familiar, ca într-un fel de buzunar spațio-temporal aflat după colț. Poate că era chiar și un soi de mică pungă toamnatică la început de vară, căci prin apropiere am găsit și un anticariat desprins și el din altă lume și din alt timp, cu multe cărți cu paginile galbene și răsfrînte de atîta citire, albume geografice vechi, discuri de vinil, balansoare de lemn, covoare persane, servicii de cafea descompletate, suveniruri la mîna a doua, mașini de cusut, binocluri, telescoape, busole și cîte și mai cîte. La intrare, vînzătorul, din alte vremuri și el, bineînțeles, stătea de vorbă cu un client vîrstnic în baston.
Magazinul era foarte lung și înaintai în adîncimile lui pe un fel de potecă șerpuită, în scîrțîitul parchetului închis la culoare de vechime și nelustruire, printre toate acele rafturi și obiecte, spre zone din ce în ce mai întunecoase. Parcă ți-era frică să nu cumva să nu te mai poți întoarce în lumea de dinainte sau să te trezești deodată ca dintr-un vis ciudat. La plecare, vînzătorul, care rămăsese singur, a insistat să luăm ceva, orice. Nu ne puteam însă permite să ne mai încărcăm bagajele. Aveai senzația că în magazinul lui doar se adunau lucruri, ca într-un depozit, fără ca vreun client să cumpere vreodată ceva. Era un loc plin de nostalgie, chiar de o oarecare tristețe, atipic pentru America. Poate pentru că trecutului i se dădea mai multă importanță decît prezentului. În țara unde totul se înfăptuiește acum și unde chiar și vechiul pare nou și modern, un spațiu dedicat unor obiecte demodate, prăfuite și nefolositoare e cel puțin curios. De fapt, am avut impresia că atmosfera întregului oraș se încadra, cumva, în această idee. O fostă capitală (e drept că doar zece ani a durat acest statut, dar în vremuri decisive pentru formarea națiunii americane), care mi-a dat o senzație de faliment. Deși mă așteptam la un oraș cochet, ceea ce în bună măsură chiar așa este, nu mă gîndisem că voi vedea pe străzi atîția homeleși și indivizi fără vreo ocupație. Mirosul de marijuana plutea adesea și el în aer deși, în statul Pennsylvania, consumul a rămas ilegal. Poate că e soarta tuturor fostelor capitale să devină decadente, uitate, prăfuite, fără motoare economice și fără viitor. Te gîndești și că înaintea Bucureștiului, de exemplu, capitalele Țării Românești au fost Cîmpulung Muscel, Curtea de Argeș sau Tîrgoviște, care astăzi sînt toate trei orașe de un provincialism desăvîrșit.
Locuitorii Philadelphiei au sperat că, în virtutea inerției, capitala va rămîne acolo, în marele lor oraș foarte prosper (pe atunci), și că nu se va muta „în pădure”, pe malul Potomacului, așa cum prevedeau planurile politice înainte de 1800. Și totuși, proiectul noii capitale a mers înainte, iar Guvernul s-a mutat chiar în pădurea care era Washington (și multă pădure e acolo și astăzi).
În sfîrșit, ieșiți din acel anticariat parcă mai bătrîni cu niște ani, ne-am întors la imensul hotel în care ne cazaserăm. În holul de la intrare, din pricina unei mari cupole care-l acoperea, se crea un efect sonor special. Un ecou care făcea ca zece oameni vorbind să sune ca o întreagă mulțime. Era un zgomot cum numai la bursă, în filme, am mai văzut. Lifturile, multe și mari, transportau în sus și-n jos numeroșii participanți la o conferință (ceva legat de marketing), cu ecusoane în piept, care schimbau politețuri și-și aruncau unii altora glume specifice. Evitaserăm să lăsăm mașina pe mîna valetului, să parcheze adică în subsolul hotelului, pentru că știam bine ce prețuri și bacșișuri ne-ar fi așteptat. Am lăsat-o, în schimb, într-o parcare deschisă, pe mîna unui tip de culoare foarte vocal, care ne-a cerut, fără discuție, o sumă aproape dublă față de cea afișată. Ne-a spus că prețul mai mic ar fi fost pentru o altă parcare, iar felul în care discuta și se postase în fața noastră, plus faptul că mașina era deja vîrîtă într-un spațiu foarte strîmt, ne-ar fi făcut foarte dificilă o eventuală răzgîndire. La hotel ni s-a încasat încă o dată și prețul pentru micul dejun care fusese inclus în rezervare. N-am observat asta pe loc, pentru că obiceiul în America e să-i dai cardul de credit recepționerului (vînzătorului sau chelnerului) care-l manipulează undeva, departe de ochii tăi. Toată lumea face așa acolo. Reclamațiile noastre ulterioare s-au soldat cu o recuperare tîrzie și doar parțială. Nu mai spun că hotelierii americani blochează, de regulă, în avans de pe cardul clienților o garanție bunicică pentru posibile daune care ar putea fi provocate în timpul șederii. Suma se eliberează după vreo cîteva zile, dar uneori poate dura și două săptămîni. În Cleveland ni s-a întîmplat să ni se oprească automat pe factura hotelului și banii de parcare, deși nici măcar nu parcaserăm la ei. Iar sumele pentru o zi de parcare sînt de neînchipuit, adică depășesc binișor chiar prețul închirierii unui automobil pe o zi.
Iată cum, de la poezia tomnatică a fostei capitale a Statelor Unite, am ajuns la prozaice descrieri legate de carduri și bani –o caracteristică americană.
După Philadelphia am ajuns la Baltimore, un alt oraș care ni s-a părut trist, dar fără farmecul celui dintîi.