O examinare riguroasă

În luna septembrie a fiecărui an, coordonatorii de doctorate de prin universitățile patriei intră într-o alertă extrem de obositoare, legată de momentul admiterii de noi studenți în școlile doctorale. Acești „îndrumători“ (cum li se spune îndeobște) de cercetare la cel mai înalt nivel academic (sau, în fine, segmentul lor scrupulos, pe care eu, note bene, îl bănuiesc/nădăjduiesc a fi foarte larg!) sînt acum consumați de teribile dileme. Am ales oare bine, nu voi fi cumva dezamăgit, n-am nedreptățit pe unul, din entuziasm eronat, în dauna altuia, n-am fost neatent pe parcursul selecției (ș.a.m.d.)? Bieții oameni își pun necontenit astfel de întrebări, știind că răspunsurile vor veni mult mai tîrziu și, din nefericire, destul de frecvent, le vor confirma atunci temerile inițiale. Provin, la rîndul meu, din catagoria în cauză – a „dilematicilor“ universitari de toamnă, cum ar veni –, iar, recent, m-am aventurat în mărturisirea angoaselor proprii unui confrate ceva mai bătrîn (și, implicit, mai experimentat), Laurian Brostan pe numele său. M-am plîns că CV-urile și foile matricole ale candidaților, prestația lor din interiorul examenului de selecție, precum și faptul că pe unii îi cunosc de la licență, masterat ori chiar de la ambele nu mai constituie pentru mine – cel puțin din practica dobîndită într-un deceniu (deja!) de „îndrumare“ – garanții absolute ale ducerii la bun sfîrșit, din partea cuiva, a unui program doctoral extrem de solicitant. Mi-e frică mereu să nu derapez, optînd pentru cineva și, după legea vaselor comunicante, respingînd pe altcineva poate mai înzestrat pentru cercetare, dar ineficient în „a-și vinde“ bine imaginea intelectuală.

Laurian a izbucnit într-un rîs zgomotos, cu accente dojenitoare: „Vezi finalmente, bătrîne, pe pielea ta, cît de mult ai greșit că ai amînat atîta vreme să-ți deschizi un cont pe Facebook! Te-am bătut la cap ani de zile să intri în rîndul lumii, însă tu mimai intelectualitatea subțire, care nu se atinge de mîzga vulgului!“ Am încercat, timid, să protestez, dar colegul nu mi-a permis, continuîndu-și demonstrația: „Uite, eu, ca vechi combatant pe frontul Facebook, nu mai am, de peste o decadă, asemenea probleme. Recunosc, e ceva muncă la mijloc, însă rezultatele rămîn spectaculoase. Iau de la secretariat, la debutul fiecărui semestru, numele studenților cu care urmează să lucrez. Îi caut, pe rînd, în rețeaua de socializare și le solicit prietenia (inclusiv celor pe care îi cheamă la fel și care nu am certitudinea că îmi vor fi, cu adevărat, studenți – o amiciție în plus nu strică totuși niciodată: așa am și ajuns, în prezent, la peste cinci mii de friends!). Îți dai seama că (aproape) toți mă acceptă instantaneu – pînă la urmă, sînt proful pe care l-au văzut trecut în orar la grupa lor! Dacă nu mă acceptă (cazuri rare) sau nu apar pe Facebook, e OK – i-am și pus pe lista neagră, a viitorilor respinși așa-zicînd. După aceea, încep să le studiez meticulos cronologiile, istoricul postărilor, fotografiile, comentariile, background-ul etc. Întocmesc, pentru fiecare, un mic dosărel electronic, i.e. o fișă tipologică, un profil mental, așa cum le deduc eu a fi din respectivele materiale – și, crede-mă pe cuvînt, nu dau greș niciodată, identitatea reală a insului iese, pe Facebook, precum untdelemnul la suprafața apei! In Facebook veritas, dacă îmi permiți jocul!“

Profesorul își reluă demonstrația după o scurtă pauză de respirație: „Arhiva creată devine pentru mine principalul instrument profesional. O folosesc fără oprire – și la stabilirea notelor din perioada licenței și masteratului, și la acceptarea coordonării (ori nu!) a lucrărilor de gradul întîi, și la oportunitatea răspunsului (ori nu!) la anumite e-mail-uri venite de la studenți, și la…, la tot, omule… Ce mai, am convingerea nezdruncinată că la început era Facebook-ul, și Facebook-ul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Facebook-ul! Facebook-ul este viață, bătrîne, autenticitatea ființării noastre, după care omenirea a jinduit milenii întregi… Mă rog, să lăsăm asta, întrucît pe tine te interesează admiterea la doctorat. Cum procedez? Păi, mă orientez după încadrarea indivizilor în grupurile tipologice, creionate, repet, după studierea atentă a cronologiilor lor: șmecheri, perverși, cinici, naivi, superficiali, dezaxați, leneși, bădărani, amețiți, turbați…“ „Stop! Stop!“, am strigat îngrozit. „Cum îți extragi discipolii din astfel de categorii?“ Profesorul se întristă. „Acesta-i singurul dezavantaj al Facebook-ului, admit! Îi ruinează, într-adevăr, pe apartenenți. În ce mă privește, efectul a ajuns dezastruos – n-am mai primit nici un doctorand de zece ani! Îmi sună neîncetat, în cap, o frază pe care am citit-o chiar în rețea: înainte de Facebook, numai familia ta știa că ești idiot, acum știe toată lumea! Sufăr ca un cîine, Codrine, deoarece trăiesc adîncit în tembelism. Facebook-ul mi-a demonstrat-o: toți sînt niște prostani!“, a conchis Brostan.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.