O dumirire cu Tarangul
Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte şi să citesc pagina care mi se deschide sub ochi. Cu unele cărţi, mă port aşa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori şi o fac în acest mod. De la altele, aştept provocări pentru că ştiu cît de multe lucruri spectaculoase zac în ele şi aşteaptă să fie surprinse, fie şi în acest fel sau tocmai în acest fel. În fine, există în biblioteca mea o carte pe care o parcurg, de cînd o am, în acest mod. Este Nocturnal de Marin Tarangul. Nu am citit-o niciodată sistematic, pagină cu pagină, de la prima la ultima. De doi ani o tot deschid întîmplător, citesc un fragment sau două din ea şi apoi o aşez la locul ei. După un timp, revin şi fac acelaşi lucru. Cu nici o carte nu am mai făcut aşa şi nu am răspuns la întrebările „de ce tocmai acum?“ şi „de ce tocmai cu ea?“. Cu ani în urmă, Nicolae Manolescu a scris un text splendid, intitulat „Şi cărţile au suflet“, în care povestea cum se ascund sau se arată cărţile în bibliotecă după voinţa lor, adesea necorelată cu nevoia celui care le caută. Mă gîndesc că şi această carte are sufletul ei şi mi se dă numai aşa, în fragmente, sub condiţia revenirii. Dar despre altceva vreau să vorbesc acum.
Am dat deunăzi de următorul fragment în Nocturnal: „Prin anii ’80, cei care cereau refugiu în Franţa trebuiau să ajungă la un turn aflat la marginea Parisului, aşezat între mai multe artere. Deşi îl vedeai de departe, nu era uşor să ajungi la acest turn. Am dat acolo, prin bazarul de origini ale refugiaţilor veniţi din toate colţurile lumii, peste o femeie din Madagscar care căuta în zadar o explicaţie ca s-o dezmeticească. I se spusese la Oficiu să se prezinte data viitoare la camera X din acelaşi turn. Femeia înţelegea franţuzeşte, dar era speriată de ideea că va trebui să ajungă din nou la turn peste cîteva zile. De data asta, ca să ajungă la turn, o condusese cineva, dar – zicea ea – data viitoare trebuie să ajungă singură. Şi care-i greutatea? De ce e atît de reticentă la gîndul că trebuie să se întoarcă aici? Avea notată pe o hîrtie adresa turnului, etajul şi numărul camerei unde urma să se prezinte, şi eu nu înţelegeam ce nu putea ea să înţeleagă. Cînd ai o adresă şi vezi că ea corespunde unui turn care îţi sare în ochi, nu ai nici o dificultate să ajungi unde trebuie. E adevărat că turnul e plasat la o încrucişare de artere atît de încîlcită şi cu atîtea stopuri şi străzi de traversat, că nu era simplu să ajungi, mai ales că adresa figura pe mai multe străzi deodată. Nu ştiam care e nedumerirea ei şi eram curios să aflu. Merg cu femeia pînă la o staţie de metrou şi o pun în faţă hărţii locului respectiv, unde poziţia turnului între atîtea străzi era clar indicată. Aştept şi o las să se lămurească cu harta în faţă. Dar biata femeie se uita degeaba în faţă, că nu înţelegea ce vede. Am pus degetul pe hartă să-i arăt locul, străzile şi ieşirea din metrou, dar ea habar n-avea ce-i arăt. Putusem totuşi să-mi dau seama că era întreagă la cap, ba chiar părea destul de vie în felul în care căuta să gîndească şi să exprime ce nu înţelege. Am întrebat-o de unde vine. Din Madagascar. Şi nu avea acolo o adresă, o casă? O casă avea, dar nu ca aici, cu alte case împrejur. Locuia cu bărbatul ei în brusă, unde întîlneai mai mult animale decît oameni. Uneori, mi-a spus, ieşea cu bărbatul ei, amîndoi în pielea goală, să vîneze animale de cîmp. Nu fusese decît rareori la oraş, de fiecare dată dusă de alţii cu camioneta. Şi ajunsese la Paris tot aşa, ca un bagaj purtat de alţii, ca să fugă de un măcel local între triburi. Aşa mi-am dat seama că femeia nu ştia pe ce lume se află. Dar, mi-am zis, asta nu o împiedică să înţeleagă acum o adresă care este foarte vizibilă pe hartă. Or, ea tocmai asta nu înţelegea; ceea ce era vizibil pentru mine nu era şi pentru ea. Mi-a venit, însă, o idee: să schimb optica şi să-i spun femeii să-şi închipuie că e o pasăre şi că priveşte de sus tot ce este desenat pe plan. Cînd i-am spus că pentru o pasăre planul nu este aşezat vertical în faţa ochilor, ci este culcat pe orizontală, atunci a început să înţeleagă. Şi cînd i-am mai spus că tot ce este descris la scară mică pe plan este de fapt mult mai mare în realitatea, faţa ei s-a luminat. Acum ştia să citească un plan, prinsese convenţia şi lucrurile păreau fireşti; străzi, clădiri, toate erau reduse, ca nişte insecte, ca să nu ocupe locul pe care îl ocupau în realitate.“
Întîmplarea aceasta m-a urmărit cîteva zile. Simt că are un tîlc. Uneori, ca să înţelegi ce ţi se întîmplă, ca să-ţi dai seama pe unde trebuie să o iei, e nevoie de cineva care să-ţi dea perspectiva corectă, pentru că ceea ce vezi conform experienţei tale poate fi cu totul altceva decît ceea ce este în realitate. Marin Tarangul a lămurit-o pe femeia aceea că trebuie să se pună în locul unei păsări (pentru că ea era familiarizată cu păsările şi cu zborul lor) şi să accepte vederea „la scară“. Deodată, totul i s-a lămurit. Fii pasăre, şi vei înţelege cum să revii la turn – ar fi putut suna sfatul cel bun. Dar ce o face pe femeia aceasta să aibă nevoie şi să primească îndrumarea lui Marin Tarangul? Spaima pe care o resimte în noul spaţiu, în care a ajuns anume pentru a se refugia. Doar că refugiul, iată, a salvat-o de un pericol (cel al măcelului intertribal), dar îi dă anxietăţi pe care nu le-ar fi cunoscut. Spaima de a nu mai putea reveni la turn era ceva nou pentru ea. Spaima de a nu mai putea ajunge înapoi la destinaţie e ceva obişnuit pentru fiecare dintre noi. Simt că e ceva profund în povestea asta, chiar dacă nu ceva neapărat iniţiatic, dar ceva ce ar putea fi o explicaţie a lucrurilor cu adevărat importante din viaţa noastră tot este.
(mai 2012)