O discuție interesantă

14 octombrie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Sîmbătă dimineață (devreme). Piața Unirii (din Iași). Scos prematur din casă de treburi importante, observ doi (foarte probabil, după toate semnele) „homeleși” contemplînd pavajul din fața Hotelului Unirea. Încetinesc, dintr-o curiozitate inexplicabilă, pasul și ascult un crîmpei din conversația lor. Unul îi explică, savant, celuilalt: „Uiti, aiși îi însuș Ceaușăscu! Șî aiși-ișa, mai hacana, tovarășa Elena. Ș-aiși, clasa munșitoare. Era ghini, uăi, atunși, mai găsai cîti-un coltuc di pîni...” Mă îndepărtez cu sentimente amestecate. Pe de o parte, sînt tulburat de nostalgia cețoasă a doi oameni învinși de soartă. Societățile moderne trebuie să creeze, pretutindeni în lume, cît mai curînd, strategii sociale de limitare și chiar eliminare a acestui întristător tip de sucombare biografică. E o imagine degradantă în raport cu pretenția de civilizație avansată a universului post-industrial. Pe de altă parte însă, mă întreb, extrem de nedumerit, despre ce vorbea bărbatul în cauză. Cu atît mai mult cu cît el părea admirat de interlocutorul care studia interesat „imaginile” indicate de amicul său pe jos. Mă pretind ieșean get-beget și, în plus, fost „copil de Centru”, adică de Piața Unirii. Sînt cumva victima unei cumplite ignoranțe? Bine, știu la ce vă gîndiți. Acolo există, într-adevăr, niște mozaicuri, dar, după cum ți-ar spune, automat, orice nativ ieșean, ele ilustrează mitul întemeietor al Moldovei (prezentat și de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae: maramureșeanul Dragoș Vodă, sosit aici cu trei sute de călăreți, se luptă cu un zimbru fioros, susținut fiind de loiala lui cățea Molda care și moare, de altfel, în confruntare; numele ei va furniza ulterior identitatea rîului Moldova și a întregii regiuni). Ceaușescu însă? Și, vai, „tovarășa Elena”? Am avut un scurt atac de panică, așa-zicînd, „istorică”. Unde trăisem oare în toți acești ani? Într-o sihăstrie urbană?

Revin mai tîrziu, consternat, și analizez atent pavajul deasupra căruia conversau cele două personaje matinale. N-am făcut rău. Am descoperit „imagini”, pe lîngă faimosul „tablou” al lui Dragoș călare (lovind bourul, sub protecția vehementă a vitezei Molda), despre care, după 52 de ani de viață ieșeană (fie ea și cu numeroase „absențe” din peisaj), habar nu aveam că există. Am văzut un tractor („codul” muncii destoinice în agricultura socialistă), ceva ce semăna cu o uzină (alt mesaj elocvent de epocă), o macara ridicînd prefabricate (blocuri după blocuri, vă amintiți, desigur), o harpă (cum putea să lipsească arta din peisajul de adînc avînt revoluționar?), un brăduț („păduri și codri verzi de brazi” ave(a)m), precum și cercurile olimpice, alături de nelipsita lor flacără („noi și noi medalii dedicate de sportivii noștri conducerii înțelepte a Partidului Comunist Român, personal, tovarășului Nicolae Ceaușescu, cel mai iubit fiu al poporului, și tovarășei Elena Ceaușescu, savant de renume mondial”). Nici urmă totuși de „însuși Ceaușăscu șî tovarășa Elena”. Cu toate acestea, m-am dumirit brusc. Homeless-ul menționat „percepea” niște vechi simboluri socialiste, dar „înțelegea” mult mai mult. „Înțelegea” un întreg context istoric, pe care dorea să-l transmită, prin narațiune hermeneutică, și confratelui său (pesemne mai tînăr, n-am apucat să-i analizez fizionomic pe cei doi și, chiar dacă aș fi încercat, nu mi-ar fi folosit semnificativ: inșii respectivi adoptă, din păcate, o înfățișare comună, „colectivă”, fără vîrstă, fără sine, fără alteritate, fără trecut și fără viitor). „Citea” mozaicul ros de vreme ca pe o carte de istorie, iar din filele ei îi răsăreau, pe palierul mental, chipurile (deloc zglobii) ale Ceaușeștilor. Experiența sa complicată, amestecată, de viață „umplea”, interpretativ, intervalele sugerate de peisaj. Era un „povestitor” al lumii din spatele semnelor.

Nu vreau să vă intrig cu orice preț, însă conversația celor doi oameni ai străzii mi-a reconfirmat, cu asupra de măsură, ceea ce filozofia, psihologia și teoria critică încearcă să stipuleze, în diverse forme, din timpuri străvechi. Interpretarea constituie, ultimativ, asumarea benevolă a unei ipoteze de lucru – oricît de fanteziste – în interiorul căreia „subiecții” (interpretul ca atare și ascultătorul ori, după caz, lectorul lui) descifrează propriul lor spațiu subiectiv, intern, intim, privat. Ea reprezintă, în fond, intrarea într-un scenariu existențial apt de a se mula pe orizontul de așteptare al fiecăruia dintre participanții la actul „hermeneutic”. Este alegerea voluntară a unei versiuni de „existență” virtuală și nicidecum o chestiune de înțelegere autentică a realității înconjurătoare. De aici și „nostalgiile”. Rămîne oricînd mai plăcută, să admitem, imersia melancolică într-un trecut inventat decît pătrunderea decisă și plină de riscuri în prezentul adevărat.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Mai multe