O copilărie și o zi

Istoricii au descoperit tîrziu copilăria ca temă independentă și substanțială de studiu. Cărți de istorie se scriu de 2.500 de ani, dar nu s-au concentrat pe copil și pe viața de familie pînă în secolul 20 (Philippe Ariès, 1960). Arheologii, care au o tradiție de zece ori mai scurtă, au descoperit copilăria în ultima clipă – acum vreo 30 de ani. Mult timp, studiul copilăriei trebuie să li se fi părut o nostimadă: copiii nu luptă în războaie, nu intră în politică, nu fac vînzare/cumpărare. Trei adevăruri cu mărime și lățime, dar care se prăbușesc imediat ce reflectezi un minut. Doar că, e adevărat, pentru minutul ăla e nevoie mai întîi de ani ca să se schimbe cadrul în care gîndești.

Un alt motiv pentru a ignora copilăria ca temă de studiu trebuie să fi fost ideea difuză din capul nostru – plin de idei difuze – că toate copilăriile sînt la fel. Copiii se joacă și cu asta basta. Ele, bineînțeles, nu sînt la fel nici măcar în același oraș, în același secol. De exemplu, lîngă orașul roman Durnovaria (Dorchester) se află un cimitir împărțit în două – ca să nu complic lucrurile o să zic că e împărțit într-o zonă săracă și una bogată. Copiii din ambele erau cam rahitici, dar sufereau de scorbut doar cei din cimitirul bogat, și anume într-o formă severă. De ce? E ceva ce merită investigat aici?

Mai e poate și faptul că istoria și arheologia au fost mult timp controlate aproape în totalitate de bărbați. Chiar și azi, cînd studenții care merg spre arheologie sînt probabil majoritar fete, iar pe șantiere distribuția participanților e destul de echilibrată, de îndată ce numărăm directorii de săpătură, oamenii care iau deciziile și dau banii, vedem că lucrurile nu s-au schimbat deloc așa de mult, mai ales în estul Europei. Mulți dintre acești bărbați nobili încă preferă să studieze război, politică și bani. Subiectele astea grave sînt și ele simpatice, nimic de zis, doar că nu acoperă tot ce înseamnă istoria. Am citit de curînd un articol despre zbîrnîitoare – jucării pe cît de modeste (cioburi rotunjite cu două găuri prin care se trec două sfori), pe atît de răspîndite în antichitate pe toate continentele și aproape mereu identificate drept orice altceva, numai jucării nu. Tare aș vrea să-l văd pe autorul articolului vorbind despre locul și rolul zbîrnîitoarei între jucăriile antice, în fața patriarhilor arheologiei obișnuiți cu mari împărați și mari bătălii.

E adevărat că, pentru a studia copiii în arheologie, chiar trebuie să-i cauți. Din Pompei și Herculaneum, unde găsești tot ce vrei și ce nu vrei de prin casele oamenilor, avem dintre obiectele copiilor doar un leagăn, un biberon și cîteva păpuși. Asta e tot. În antichitate, cultura materială a copiilor e foarte discretă, posesiunile lor nu își exaltă funcția prin formă și culoare. Practic, nu există design pentru copii, iar jucăriile lor sînt adesea confundate cu altceva – de exemplu, cu figurine votive din cultele păgîne. Rar se întîmplă să le dea de gol cîte un detaliu, fie o găurică de care să poți să-ți tragi căluțul cu o sfoară, fie bobițe de teracotă prinse înăuntru ca să zornăie. Cînd găsim obiecte miniaturizate – ca vasele minuscule de ceramică din Danemarca preistorică sau săgețile foarte mici depuse alături de copii –, le atribuim grăbit o funcție rituală. Dar de ce n-am accepta existența veselei și a tacîmurilor pentru păpuși? Ele aveau nevoie să mănînce și în antichitate, așa cum au și azi. E adevărat, desigur, că în antichitate jucăriile (cele neimprovizate) nu erau deloc așa comune, între altele pentru că, spre deosebire de ce se întîmplă azi, atunci copiii se jucau mai mult cu alți copii decît cu jucării.

Un ultim motiv pentru care e greu să scrii despre copii este faptul că poate cele mai importante date arheologice despre ei vin din morminte. Am avut ocazia să văd chiar și arheologi cu experiență coborînd privirea în fața scheletului unui copil. E partea cea mai grea a meseriei. Nu departe e situația cînd se descoperă atelele pentru deformarea treptată a craniului copiilor în primul an de viață, practicată de numeroase culturi vechi – dar e greu de zis aici cît de pronunțat era disconfortul copilului (capacitatea craniană nu se schimbă). Iar alteori macabrul dispare chiar cu totul. Din Scandinavia se cunosc destule cazuri de mastic din gudron de mesteacăn, în care se văd perfect urmele dinților de copii de acum 5-6.000 de ani.

În cazul din urmă, s-ar putea să nici nu fie neapărat vorba de gumă de mestecat. Copiii pregăteau poate masticul pentru înmănușarea uneltelor de silex: ai nevoie, între altele, de un lipici bun pentru coada de lemn. Asta deja e muncă. Există cîteva desene pe cioburi de la Deir el-Medina (secolul XII î.Hr.) care arată un băiat învățîndu-l pe altul cum să lustruiască un mare vas de provizii. Recent, pe ceramica preistorică din nordul Arizonei au fost identificate multe amprente de copii, care deci, contrar așteptărilor, participau activ la producție. Fără să putem generaliza. Învățarea unui meșteșug într-o anumită cultură poate începe pentru un copil înainte de vîrsta la care, într-alta, se termină alăptatul. Copii de cîțiva ani pot fi puși la muncă în secolul al XVIII-lea în Europa noastră, dar, citesc într-un studiu, la cutare populație din Noua Guinee, băieții nu trebuie să facă nici un fel de treabă pînă se căsătoresc.

Închei cu două vorbe despre artă. Ziceam mai sus că avem puține obiecte ale copiilor din orașele îngropate de erupția Vezuviului. Se pot studia însă, plecînd de la analiza desenelor copiilor moderni și mai ales a felului în care ele reflectă dezvoltarea emoțională și cognitivă a copiilor, posibilele graffiti făcute de copiii romani. Cele vreo 160 de desene și inscripții stîngace lăsate de copii pe pereții din Pompei și Herculaneum sînt distribuite cam în toate tipurile de camere ale caselor, cu excepția atrium-ului, în care altminteri avem referințe în sursele scrise că se jucau, dar unde probabil supravegherea era cea mai strictă. (O „cameră a copilului” nu exista în antichitate.) Majoritatea sînt însă făcute pe pereții exteriori; cheia romană însă nu prea cred că se putea purta de gît. Animalele cel mai des reprezentate sînt păsările cîntătoare – 15 cazuri (și din ele rezultă că în antichitate existau și păsări cu patru picioare). Copiii înșiși sînt rar reprezentați în arta veche și, încă mai rău, ca și cum ar fi niște mici adulți supărați. Că veni vorba, cunoaștem forma multor mînuțe de copii în pictura parietală din paleolitic și despre ele am mai scris aici: https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/preistorie-buna-copii.

Dar artiștii antici par să aibă în comun cu istoricii noștri același dezinteres pentru copii. În toată arta Egiptului faraonic, de exemplu, nu există decît vreo două reprezentări de copii care merg de-a bușilea, scenă al cărei eroism era evident trecut cu vederea. În compensație, în Egipt arheologii au găsit niște obiecte extrem de simple, dar absolut neobișnuite: vreo zece biluțe de lut în care fusese închisă o buclă de păr de copil, găsite atît în case, cît și în morminte. Interpretarea lor nu e deloc simplă. Recent s-a scris o lucrare de 400 de pagini despre ele. Nu-l mai studiem numai pe Traian, ci și pe copii – dar tot titanic…

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. 

Foto: wikimedia commons