O convenţie „Trump made“

27 iulie 2016   PE CE LUME TRĂIM

Chiar dacă decizia cea mai importantă a Convenţiei republicanilor era incontestabilă şi de toată lumea ştiută (nominalizarea lui Donald Trump drept candidat al partidului în alegerile prezidenţiale din noiembrie), totuşi, Convenţia nu a fost deloc plictisitoare. Convenţia republicană, desfăşurată între 18 şi 21 iulie la Cleveland, a fost un adevărat show Trump. Miliardarul s‑a implicat direct în organizarea evenimentului, după ce a spus că ultima Convenţie republicană, cea din 2012, a fost extrem de plictisitoare. Luminile, decorul, muzicile, micile regii de pe scenă – toate s-au subsumat intenţiei de a avea trei zile de show Trump. La o primă vedere, lista vorbitorilor reflectă amestecătura zestrei electorale pe care bazează miliardarul: vedete din fotbal şi văduve ale unor eroi de război, realizatori de ­talk-show-uri şi oameni de afaceri, pastori şi, evident, rudele lui Trump – toţi copiii plus soţia. Nu vă repeziţi să-l înjuraţi pe Trump pe motiv că-şi bagă familia în faţă. Aşa se face în America. Şi la Convenţia democrată vor vorbi toţi Clintonii. Ceea ce îl diferenţiază, însă, pe Trump este că familia sa nu are doar rolul de sprijin emoţional sau de poză de grup cu bun efect electoral. În cazul lui Trump, deciziile sale majore se iau în familie, cei mai importanţi sfătuitori îi sînt ginerii, nepoţii, verii, copiii şi, mai ales, soţia. Pînă acum, cariera politică a lui Trump este produsul unui efort de familie şi de corporaţie, mai mult decît unul de grup politic. Tendinţa de aristocratizare a politicii americane este, deja, vizibilă de mult timp. Politica americană devine tot mai mult o confruntare între familii, cam cum era în Europa renascentistă. Familia Bush, familia Clinton, familia Kennedy, familia Rockefeller, familia Daley, familia Taft, familia Udall şi multe altele – lor li se adaugă familia Trump, acum – accentuează aparenţa dinastică tot mai pregnantă a politicii americane. La noi, fireşte, i-ar zice nepotism şi presa noastră civică s-ar repezi, într-un elan de moralitate, să facă praf orice asemenea situaţie. Ba mai mult, angajarea rudelor este incriminată de lege în raiul corectitudinii numit România…

Convenţia a început dezgustător. Pentru rugăciunea de început şi binecuvîntare, a fost invitat pastorul Mark Burns, un fervent susţinător al lui Trump, faimos teleevanghelist (în America, există adevărate staruri ale teleevanghelismului, de calibrul laicilor Oprah Winfrey ori Jay Leno). Rugăciunea lui Burns a fost o soioasă pupare în dos a lui Trump şi o vituperare aproape de anatemă a democraţilor; numai mesaj creştin nu a fost aşa-zisa lui binecuvîntare. Am putut vedea încă o dată cît de jos poate fi tîrît numele lui Iisus Hristos cînd este folosit pentru propagandă electorală. Aproape că-L mai răstigneşti încă o dată, cu toate patimile reluate una după alta şi încă ceva pe deasupra. 

Apoi a urmat controversata cuvîntare a Melaniei Trump, care a semănat cam mult cu discursul rostit de Michelle Obama în 2008, la Convenţia democrată de atunci, cînd soţul ei candida la primul mandat de preşedinte al SUA. 

Punctul cel mai fierbinte a fost, însă, discursul lui Ted Cruz, fostul contracandidat al lui Trump în alegerile primare. Senatorul texan, deşi a fost programat să vorbească în Convenţie pentru a-şi exprima public susţinerea lui Trump, nu a făcut ceea ce lumea se aştepta să facă. Dimpotrivă, a îndemnat alegătorii să aleagă, după conştiinţa lor, pe acel candidat care le respectă drepturile şi care respectă Constituţia. Convenţia l-a huiduit şi analiştii s-au pus pe treabă. Au urmat zeci de ore de analiză a atitudinii lui Ted Cruz, plus reacţii de corp ale Partidului Republican, care, prin vocile sale cele mai importante, a dezavuat gestul texanului. Mai toţi analiştii spun că Ted Cruz a mizat pe faptul că acesta va pierde, caz în care el, cel care a vorbit împotriva lui Trump în Convenţia lui Trump, va fi cel mai bine plasat să asume candidatura republicană în 2020. Cruz a vrut să fie un fel de conştiinţă trează a partidului aflat în rătăcire, anume pentru a avea un ascendent moral cînd partidul îşi va reveni, după eşecul lui Trump. Nu neg că acesta ar putea fi calculul politic al lui Cruz. Însă partidele au şi ele memoria lor. Dacă te-ai distanţat de partid într-un moment sensibil, nu te uită şi nici nu te mai sprijină. Rămîne să vedem dacă această Convenţie Trump a fost un asemenea moment în istoria Marelui şi Vechiului Partid. Bineînţeles, dacă Trump cîştigă, Cruz va fi definitiv marginalizat.

Pe de altă parte, tratamentul pe care impetuosul Trump i l-a administrat lui Ted Cruz în campania internă a fost dur şi jignitor, greu de uitat. La un moment dat, în plină campanie internă, simţind o aluzie veninoasă a lui Cruz la adresa soţiei sale, Trump a replicat cu atacuri aprige, unele de-a dreptul nesimţite, la adresa soţiei şi tatălui lui Cruz. După ce Cruz s-a retras din cursa internă, Trump a revenit cu declaraţii politicoase la adresa familiei sale, dar rana din sufletul senatorului, învins şi în partid, nu s-a închis. Într-adevăr, ar fi fost prea mult să-l vedem pe Cruz lăudîndu-l pe Trump. Oricare dintre ceilalţi contracandidaţi din cursa internă o puteau face (au şi făcut-o), pentru că nici unul nu a fost atît de lovit de vorbele lui Trump şi nici unul nu şi-a asumat atît de intens campania anti-Trump în partid. Ted Cruz, însă, chiar nu o putea face. 

Convenţia a mers mai departe şi discursul final, în uralele delegaţilor, a fost al candidatului Donald Trump. Discursul său a încercat să fie orientat spre politici şi soluţii. A fost închegat şi coerent, elocvent şi cuprinzător. A încercat să-i convingă pe toţi votanţii anti-establishment din America (inclusiv pe cei ai lui Bernie Sanders!) că el este candidatul lor. Finala electorală americană e limpede în viziunea lui Trump: el este antisistemul, Hillary Clinton este sistemul. 

Venind de la candidatul opoziţiei, discursul lui Trump era de aşteptat să fie critic şi programatic, în acelaşi timp. Ceea ce i-a ieşit foarte bine magnatului a fost partea critică. Ceea ce nu i-a ieşit prea bine a fost partea constructivă. Trump a reuşit să ofere o imagine catastrofică a Americii: dominată de violenţa străzii pe care e incapabilă să o ţină sub control, vulnerabilizată de valuri de refugiaţi negestionabili care se dovedesc a ascunde nenumăraţi criminali şi terorişti, cu o economie supraimpozitată, care a pierdut locuri de muncă în favoarea altor state ca urmare a unor acorduri de liber-schimb prost negociate, o economie care a dus la creşterea numărului săracilor, o politică externă dezastruoasă etc. Nu prea am înţeles bine cum ar vrea Trump să rezolve aceste probleme, dar am înţeles bine că vrea şi poate să le rezolve – asta a tot spus-o. 

După discursul lui Trump, rămîn cu două impresii, fără legătură una cu cealaltă. Prima. Am putut auzi de nenumărate ori în Convenţia republicană cum sala scanda „La puşcărie!“ („Lock her up!“) de cîte ori cineva pronunţa numele lui Hillary Clinton la tribună. Ştiu că urletul „La puşcărie!“ este unul dintre favoritele gloatei de la noi. Dar nu-mi puteam imagina că delegaţii republicani au ajuns la nivelul gloatei româneşti. În general, ideea de a rezolva disputele politice cu puşcăria îmi displace profund. O consider specifică bolşevismului şi nazismului. Aşadar, deşi pe parcursul Convenţiei ceilalţi vorbitori au încurajat publicul să folosească acest slogan, Trump a reacţionat foarte bine cînd sala a început să strige astfel în timpul discursului său. A făcut un gest menit să potolească imediat scandările şi a spus: „Vreau doar să o învingem în noiembrie“. Delegaţii s-au conformat dorinţei vorbitorului şi nu au mai scandat aşa ceva în timpul discursului său, deşi, repet, „Lock her up!“ a fost una dintre scandările favorite pe parcursul celor trei zile de Convenţie republicană.

A doua impresie. Marile canale media americane au luat la puricat discursul lui Trump imediat după rostire. Nu este un secret că acestea (CNN, The New York Times, Washington Post etc.) sînt împotriva lui Trump, deci puricatul a fost voluptuos. Au descoperit, fireşte, că în multe privinţe Trump nu are dreptate şi a folosit statistica după cum i-a convenit, fără să mintă neapărat. Un exemplu: Trump a spus că rata criminalităţii în primele 50 mari oraşe americane a ajuns la cea mai înaltă cotă din ultimii 25 de ani. Imediat, preşedintele Obama a reacţionat spunînd că, în timpul celui de-al doilea mandat al său, rata criminalităţii în America a fost mai scăzută ca niciodată în istorie. Ironia este că amîndoi au dreptate. Electoratul este deja zăpăcit, şi tot mai zăpăcit va fi pînă cînd va ajunge la cel mai înalt grad de zăpăceală, şi exact în acel moment va merge la vot.

P.S. Văd că Trump îl aplaudă fără rezerve pe Recep Erdogan pentru ceea ce face în Turcia. Nu mă mai miră…

Mai multe