O, cînd va fi un cîntec de alte primăveri?!

Vorbesc cu o prietenă, a fost de dimineață cu familia ei la pădure: voiau să caute ghiocei. N-au găsit, probabil n-au nimerit locul potrivit sau au fost culeși toți și puși pe piață. E profesoară și prietena mea, momentan în concediu de îngrijire a copilului. Și ne aducem aminte de alte timpuri.

E exact un an de cînd am intrat în pandemie. Primăvara trecută nici nu ne-am dat seama, buimăciți de rapiditatea evenimentelor. Ne-am trezit doar că s-au dus zilele, săptămînile, anotimpurile. Acum e a doua primăvară.

În multe școli, primăvara se stabilea săptămîna Școala altfel. De ce? Pentru că, obosiți toți, elevi și profesori, aveam ocazia atunci să mai ieșim împreună din sălile de clase și să respirăm aer proaspăt, revitalizant. În săptămîna respectivă se făceau excursii, se ieșea în parc, se vizitau muzee, aflate uneori în aer liber, se mergea la Grădina Botanică și la cea zoologică, se vizita orașul uneori, dacă aveai un prof interesant, cum e colegul de istorie Bogosavliev, care-și făcea orele pe la zidurile vechi ale cetății sau pe la diferite monumente.

Ne aflăm acum însă, în pandemie, în imposibilitatea de a mai face lucrurile acestea care sînt atît de firești, atît de necesare pentru interconectarea umană, pentru tot ceea ce înseamnă, de fapt, umanul.

Desigur, repet, nu blamez online-ul, se pot face multe lucruri frumoase în fața ecranelor, excursiile virtuale ne pot duce în locuri în care n-am putea ajunge fizic, și e doar un exemplu, căci paleta de opțiuni e enormă, virtualitatea ne-a adus practic la ușa degetelor și a ochilor un sac fără fund de opțiuni. Dar dacă, totuși, între acestea nu se află și cele adresate sufletului sau nu destule dintre acestea?

Cîți dintre noi oare, copii spre adolescență, nu ne-am îndrăgostit prima dată la școală, în planul realității, nu al unei virtualități pixelate, primăvara? Eu am făcut-o printr-a VIII-a și, pentru că Loredana, căci așa o chema, locuia undeva lîngă pădure, mergeam adesea să o conduc pînă acasă, dar ne pierdeam printre copaci, prin poiene unde ea mă învăța nu știu ce figuri de judo, căci era tare pasionată de respectivul sport. Ați trăit ceva asemănător? Ei bine, copiii noștri nu o vor face, cel puțin o parte dintre ei. Ei stau în fața ecranelor. La școală, dacă se duc, poartă măști și păstrează distanțe. Nu-și văd zîmbetele pe viu, să se poată îndrăgosti de ele, nu-și simt parfumurile, devin străini de atingeri sfioase sau prietenești. Mă gîndeam deunăzi ce repede s-a asumat salutul acesta al atingerii pumnilor, în locul strîngerii mîinilor de către băieți. Voi risca să zic și eu acum „pe vremea mea”. Căci da, pe vremea mea descoperirea salutului prin strînsul mîinilor, între noi, băieții, echivalase cu trecerea de la o etapă a vieții la alta. Ne simțeam mari, bărbați aproape, orgolioși. Mîna strînsă îți transmite efluviul energetic și-l preia pe al interlocuturului într-un pact care de cele mai multe ori stabilește tacit și percepția celuilalt: îl simți cu mînă fermă sau moale, tremurată sau puternică. Mă îndoiesc că atingerea pumnilor, care nu m-aș mira să înlocuiască de tot strînsul mîinilor, are aceeași forță persuasivă.

Eu nu pot să nu văd tristețea acestui context!

Este adevărat, ne străduim să facem lucrurile cît mai bine, conștienți de necesitatea restricțiilor. Facem călătorii virtuale, proiectăm lecții interactive și accesăm platforme, aplicații, fel și fel de resurse media. Bravo nouă! O facem însă din interiorul unor peșteri mici, al unor chilii care au la intrare ecrane, interfețe pixelate.

N-avem ce face, momentan aceasta e singura soluție și trebuie să o aplicăm cît mai eficient. Putem transmite multă informație, o putem face mai eficient decît știam și o făceam în urmă cu un an și jumătate, poate.

Dar cum e să știi, de exemplu, că din doi ani din viața copilului tău, tocmai cei de pe la 14-16 ani, lipsesc exact primăverile?

Revin, de aceea, asupra unor păreri formulate adesea. Școala nu este doar despre informație și nici măcar doar despre formare de competențe. Este despre mult mai mult. Este despre gusturi și mirosuri, despre emoții și sentimente pe care ți le descoperi, și nu o faci doar studiind, ci interacționînd uman. Față în față, pe viu!

Nu mai pot să aud despre beneficiile școlii online! Ele sînt aplicabile și față în față, tot ce am cîștigat în această perioadă poate fi aplicat bine-mersi în școala normală, față în față, unde poți duce laptop-ul cu tine și-i poți vedea pe patru elevi așezați umăr la umăr, lucrînd, la același laptop.

Nu, nu e normal, nu e bine, nu e firesc ce trăim! Nu e o altă înălțare pe o treaptă superioară a umanului, printr-o evoluție firească. E un moment de coșmar, de fapt, în care uităm ce înseamnă căldura umană, schimbul sandviciurilor, salutul cu mîinile strînse și, poate, primul sărut.

Primăvara aceasta s-au împuținat mărțișoarele, iar ghioceii, dacă s-au dat, s-au dat online. Să ne dorim însă, așa mi-ar plăcea, cu toții, să vină, vorba poetului, un cîntec de alte primăveri, în care să stăm zîmbind față în față, cu bunele și relele, dar nu ascunși, izolați în spatele unor pixeli nenorociți.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.