O chestie cu microbi

14 decembrie 2016   PE CE LUME TRĂIM

Sînt iară în avion. Mănînc seminţe, iar lîngă mine am o doamnă care se uită cam urît. Îmi vine să îi spun fără ocolişuri că nu e geana de la mama, ci de la atîta zburat cît am băgat în ultimele luni încep să mă transform în păsărel. Oricum, e nemţoaică blondă-blondă şi sîntem în avionul de Bucureşti, aşa că sigur mă vede cioară.

A fost o călătorie tare interesantă pînă în acest moment. Am mers cu autobuzul cel bun pînă în Frankfurt şi, de data asta, şoferul nu a fost nici rusul, nici polonezul sau bosniacul cel meseriaş, ci alsacianul cu spume. Nu am priceput nimic din ce a bălmăjit, dar sînt train-uit bine şi am dat din cap şi am zîmbit ca şi cum tocmai m-ar fi decorat cu Ordinul Franco-German. Nu cred că a zis nimic de mama, deşi la cît de ciufut e nu poţi să ştii niciodată. De fiecare dată cînd îl văd îmi vine să îi zic „goooooood boy“ şi să îi dau un biscuit ca să nu se repeadă la mine.

La controlul bagajelor, nemţii se mişcau în ciuda stereotipului pe care toată lumea îl are despre ei: hotărîţi parcă să ne facă să ne simţim bine că ne ducem în Românica, o ţară cu muncitori eficienţi. Dorel e mic copil pe lîngă ăştia. Erau șase. Unul la dat tava, unul la butonul care mişcă tăvile şi unul care controla teroriştii chitiţi să arunce în aer Bucureştiul, cu pastele lor nesimţite de dinţi. Ceilalţi trei păreau să fi fost toţi fie observatori federali, fie dovezi vii că lenea are multiple versiuni nemţeşti. După vreo 30 de minute de aşteptare în care băieţii s au mişcat numai cît să ne dovedească din cînd în cînd că nu sînt morţi, a început caterinca. Au reacţionat binişor cînd ne-am oferit să înnoptăm cu ei şi am reuşit să trecem de control cam cu cinci minute înainte să se închidă poarta.

Noroc că am găsit poarta lejer – era marcată de o tanti care urla cît o ţineau bojocii –, aşa că următorii 200 de metri am urmărit semnalul sonor. Am sperat să fi fost o doamnă care lucra în aeroport şi pe care să o fi lovit strechea, dar nu, era o compatrioată care înjura ielegant rău. Doamna era îmbrăcată fiţă de fiţă cu neşte pantaloni de călărit albi, pantofi roşii, o bluză de la bazarul din Vaslui şi o haină în memoria tuturor şobolanilor care au murit jupuiţi. Bineînţeles, plină de haur. Părul era vopsit şi el roşu aprins, că doar pantofii ăia nu se poartă aşa, aiurea. Urlatul era bilingv: în română şi engleza lui Iliescu. Nenorocirea era că dujmanii nu doreau să o lase cu un bagaj finuţ Yves Saint Lorent, în care părea că ar fi îngrămădit porcu’. Spre surpriza mea, bărbac-su era viu – şi el puternic lovit de pandalie şi de diavolul fashion-ului. Cu ochelari de ciumec, că doar era noapte şi în aeroport nu ştii niciodată cînd te loveşte soarele, cu pălărie de cowboy, pantaloni de trening de firmă de fiţă şi, bineînţeles, ciocate. Un tricou asortat perfect la nunta lui văru’ Guţă şi sacou Armani.

– Băăăăăi, noi venim de la New York!!! Cum să plătim pentru bagaj!!??

– Ai uil sue iu, luc, luc, luc la aştia dat come. Luc fai! Luc zei hev bagaje big. I make foto and uil sue iu.

Scorpia mă arată cu deştu’. E drept că bagajul meu e şi el mărişor, dar departe de al ei. Scoate telefonu’, care, bineînţeles, e îmbrăcat în goldeanu. Bunăciunea de muiere de lîngă mine, îmbrăcată ca şi cum ar fi ieşit direct de la întîlnirea cu prinţul moştenitor al Valhalei, zice calm şi rece:

– Hai, îndrăzneşte să îmi faci poză, să vezi cum e treaba cu su iu!

Ţaţa are o privire de căprioară rănită şi decide că nemţoaica aia calmă din faţă arată mai puţin ameninţătoare decît prinţesa româncă şi revine la urlăturile ei.

Abia mă aşez pe scaun şi am parte de una dintre cele mai neaşteptate surprize. Intră un nene şi se opreşte la clasa business. Îşi pune graţios bagajul. În spatele lui, un neamţ coborît din revistele de ciumeci aşteaptă calm să îşi ocupe şi el locul la clasa cea procopsită. Nenea, pe la 60 de ani, îşi dă elegant haina jos. Apoi şi cămașa şi maioul. Fie tac-su a fost un cioban cu mare dragoste pentru o mioară, fie a făcut implant de lînă pe tot corpul. Se şterge elegant cu maioul. Neamţu’ mai are un pic şi îşi scoate în mod voluntar ochii. Nu cred că l-ar durea rău, anesteziat e sigur, că pînă și eu, care sînt la măcar doi metri depărtare, simt cum cămeşa aia e moartă de vreo trei-patru zile. Stewardesele românce nu par super-şocate, că doar fiecare dintre noi am avut bunici şi unchi de aceeaşi valoare. Mă gîndesc că, în sfîrşit, se justifică costul biletului la business. E clar şi că neamţu’ simte la fel şi, în mod sigur, data viitoare vine cu planorul propriu. Spre ciuda mea, domnul se îmbracă într-un tricou elegant, îşi pune cu distincţie un plovăr peste umeri şi se duce calm la locul lui la economy.

Scorpia nu e lăsată în avion, spre durerea prinţesei care i-a închis gura, dar care păstrează o privire de ucigașă în serie. Ca să evit o dramă şi să nu îmi stea sămînța în gît, închid pachetul şi îmi scot cartea cea procopsită. În mod ironic, este despre germofobie (fobia de microbi). Îmi vine să îi explic doamnei nemţoaice, care se benoclează pentru că nu se aştepta să vadă cioa… păsăroiul citind, că nu citesc despre germanofobie, ci despre o chestie cu microbi. Aş vrea să îi zic că nu am nimic cu naţia ei, deşi neamurile sale au căsăpit neamurile mele, dar mă gîndesc că a avut destule traume cu români azi, aşa că o iert.

Mai multe