Nu trageţi în diplomaţi

25 noiembrie 2007   PE CE LUME TRĂIM

De la mijlocul săptămînii trecute, relaţiile româno-americane fac obiectul a numeroase analize, comentarii şi reacţii. Totul a început de la o declaraţie critică a ambasadorului american la Bucureşti, Nicholas Taubman, îngrijorat de propunerile de modificare a Codului Penal şi a celui de Procedură Penală, modificări "îngrijorătoare pentru români şi prieteni ai României". Au urmat luările de poziţie ale politicienilor români, cea mai vehementă fiind cea a lui Bogdan Olteanu, care a spus că "aici, legile sînt făcute de români", subliniind, în acelaşi timp, că în România, modul în care Nicholas Taubman a ajuns ambasador ar fi considerat drept corupţie. Olteanu se referea la faptul că Taubman a fost unul dintre finanţatorii Partidului Republican. Într-o ţară în care retorica e la mare preţ, schimbul de replici nu putea rămîne necomentat. Din nefericire, puţine analize s-au axat pe fondul problemei, adică pe modificările aduse celor două coduri. Cei mai mulţi comentatori au argumentat vorbind fie despre dreptul unui ambasador de a critica atît de deschis ţara în care se află, fie despre reacţia lui Bogdan Olteanu. Tînărul preşedinte al Camerei Deputaţilor a fost ţinta unui val de acuzaţii, reproşîndu-i-se de la ignoranţa cutumelor diplomatice, pînă la antiamericanism primar. Fără a merge atît de departe ca Bogdan Olteanu, premierul Călin Popescu Tăriceanu a ţinut doar să remarce că în nici o ţară europeană ambasadorul altui stat nu a făcut comentarii ca Taubman. Ei bine, nu e aşa. Ambasadorii americani au, în general, reputaţia unor oameni care nu tac, chiar dacă îşi irită interlocutorii. În Bulgaria, ţara cu care România este comparată des, ambasadorul american s-a arătat "preocupat" de sistemul judiciar. Declaraţia a fost făcută în această primăvară. Anul trecut, în Polonia, vice-ambasadorul Kenneth Hills l-a criticat pe viceprim-ministrul Roman Giertych, spunînd că "atitudinea sa faţă de prezenţa americană în Irak a stîrnit o reacţie puternică de dezaprobare în Guvernul american". Răspuns prompt al viceprim-ministrului: "Declaraţia vice-ambasadorului aminteşte de timpurile negre în care politica poloneză era aservită puterilor străine". Presa de la Varşovia s-a întrecut în critici la adresa diplomatului american, acuzîndu-l de lipsă de discernămînt, ambasadorul a fost convocat la prim-ministrul de atunci, Jaroslaw Kaczynski, în timp ce ministrul Apărării a denunţat "obişnuita aroganţă americană". Ironie a sorţii, toate acestea se întîmplau în 2006, perioadă în care Polonia era percepută drept cea mai filoamericană ţară din fosta Europă comunistă. Exemplele continuă: în luna aprilie a acestui an, ambasadorul american la Roma, Ronald Spogli, supărat pe Guvernul din Peninsulă care modificase legea de privatizare a Telecom Italia, împiedicînd astfel preluarea de către americanii de la AT&T, a criticat Italia - "o ţară cu reguli imprevizibile". Răspunsul, fin, al Ministerului italian de Externe: "Ar fi injust să se creadă că iniţiativele guvernului nostru au drept obiectiv să ridice obstacole în faţa investiţiilor străine. Modelul economic european este însă puţin diferit de cel liberal, anglo-saxon. În Europa, vorbim despre economie socială de piaţă, în care Statul asigură un echilibru". Tot despre diferenţele de cultură şi de legislaţie dintre Europa şi SUA a vorbit şi Bogdan Olteanu, numai că în alţi termeni. În fine, în Turcia, ţară care nu e membră a UE (dar se află pe lista candidaţilor), ambasadorul american Eric Edelman s-a arătat nemulţumit de vizita pe care preşedintele turc se pregătea să o facă în Siria, ţară aflată pe "axa răului". Criticat puternic de mass-media turcă, ambasadorul şi-a încheiat mai devreme mandatul, demisionînd în vara lui 2005, oficial "din motive personale". În concluzie, ambasadorii americani comentează legislaţia ţărilor în care se află, vorbesc deschis atunci cînd estimează că interesele americane sînt ameninţate, nu se sfiesc să facă remarce pe marginea orientărilor de politică externă. La fel ca ei procedează uneori şi britanicii, aliaţii şi susţinătorii SUA în marile dosare internaţionale. Diplomaţiile din Europa Continentală acţionează diferit, preferînd să transmită mesajele critice pe canalele obişnuite, canale care exclud folosirea presei. Diplomaţiile americane şi britanice se exprimă, prin tradiţie, mai direct (ceea ce nu înseamnă neapărat că sînt şi mai eficace). Chiar dacă unii spun că e vorba de aroganţă, această tradiţie ar trebui cunoscută înainte de a da răspunsuri muşcătoare, exasperante şi, pînă la urmă, inutile.

Mai multe