Nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureștenilor

Sîntem o națiune caragialiană, fără îndoială, și, dacă ar fi după gîndul meu de acum, aș face din I.L. Caragiale simbol național, nu din Eminescu, pentru că ne reprezintă, categoric, mai fidel. Desigur, e în această afirmație și un joc ironic, departe de mine să contest reprezentativitatea lui Eminescu, o spun doar ca să nu fiu înțeles greșit, deși probabil tot se va întîmpla și asta, iar cele ce le voi scrie mai jos devin un argument în acest sens.

Cînd Cațavencu afirmă că nu recunoaște epitropia bucureștenilor se referă la conceptul descentralizării: noi sîntem pentru descentralizare. În vria discursului său electoral se amestecă și această solicitare, care, iată, se pare că bîntuie nevoile noastre de independență locală de mai bine de un secol. În plină pandemie, povestea descentralizării a devenit din nou de actualitate, întoarsă pe toate fețele, ba considerată salvatoare, ba considerată revoltătoare, semn clar al neputinței autorităților centrale de a asigura o funcționare echilibrată a întregului sistem de învățămînt.

De fapt, nu doar descentralizarea e subiect de schizoidie, ci cam tot ce ține în zilele acestea de proiectata începere a noului an școlar. Descentralizarea e doar una dintre teme. Să înceapă toate școlile cu același scenariu, stabilit de minister? E rău, domnule, pentru că situațiile din teren sînt diferite, focarele sînt distribuite neomogen pe teritoriul țării, e bine ca fiecare școală să-și stabilească propriul scenariu. Dar alte voci consideră această variantă, cum spuneam mai sus, o neputință a autorităților, incapabile să adopte soluțiile cele mai sigure. Eventual, ministerul sau inspectoratele școlare să trimită oameni care să decidă ei cum să înceapă fiecare școală, pe baza realității pe care o constată pe teren? Nu e bine nicicum.

Au apărut ghiduri cu scenarii posibile, pentru ca școlile să aibă posibilitatea de a alege. Vai, au sărit unii. Dar aceste ghiduri nu sînt obligatorii? Cum e posibil? Sau sînt obligatorii? E inacceptabil! Las deoparte faptul că însuși conceptul de ghid exclude obligativitatea, ghidul avînd rolul de a... ghida, nu de a obliga (apropo de comprehensiune și de analfabetism funcțional). Așadar ministerul n-a fost capabil, totuși, să ofere un document cu valoare de normă? Doar niște ghiduri, care nu trebuie musai aplicate? Ce incompetență!

Începe școala pe 14 septembrie. Premierul a afirmat că există propuneri ca aceasta să nu înceapă față în față decît la 1 octombrie. Vai, nu începe școala? Ce mizerie! se aud voci. Hei, s-a spus că sînt propuneri și, mai mult, de a nu începe față în față, nu de a nu începe deloc! Dar de ce să nu înceapă față în față? N-a fost în stare ministerul pînă acum să stabilească niște scenarii de siguranță? Ce-a făcut în toate lunile acestea? Ah, ghidurile, ah, toate măsurile recomandate pentru alternative de predare mixtă nu contează, de vreme ce nu sînt obligatorii, nu există. Sigur, poate că propunerea premierului ar avea justificare, de vreme ce la alegeri prin școli se vor perinda mii de oameni, fapt care impune alte și alte măsuri de protecție, de igienizare, dar nu cumva e doar o scuză politică? Dacă școlile sînt pregătite să primească elevii, de ce să nu-i primească?

Unele voci, acum cîtăva vreme: profesorii nu au mijloace să predea de acasă, nu au laptop-uri, nu se pricep, nu au fost formați. Trebuie începută școala față în față. Aceiași, acum: vai, începe școala față în față, ce iresponsabilitate, după ce s-au dotat profesorii și au făcut cursuri de formare, acum trebuie să se sacrifice și să se ducă în colectivitate, carne de tun?

Alte voci, acum cîtăva vreme: elevii nu au mijloace, nu au laptop-uri, nu au Internet, nu au condiții acasă pentru a participa la educație online. Aceiași sau alții, nici nu mai contează, acum: să meargă elevii la școală, să se infecteze, să revină acasă și să-și îmbolnăvească familiile? Își bat joc de noi și de copiii noștri, e o iresponsabilitate crasă.

Părinți, cu săptămîni în urmă: să înceapă școala, nu putem merge la serviciu. Părinți, acum: nu vrem să-i lăsăm la școală, e periculos, e scandalos, e bătaie de joc.

Aș putea continua așa la nesfîrșit. Au observat și alții, am citit o sinteză a fenomenului pe pagina Mihaelei Cososchi, de exemplu. O schizoidie balcanică. Nimic nu ne place. Nimic nu e bine. Oricum ai da-o, e scandalos, e o mizerie, sînt interese la mijloc, e bătaie de joc, e iresponsabilitate. Un mecanism demolator ne caracterizează, fiind parcă deciși să nu construim, ci doar să dărîmăm. Sigur, întotdeauna se poate mai bine. Șerban Iosifescu se întreabă, pe bună dreptate, într-un articol recent, „Și iadul e pavat cu bune intenții”, dacă ghidurile (cărora le recunoaște utilitatea și coerența) pot fi aplicate, în condițiile particulare ale diverselor școli, cu resurse disproporționate. Și are dreptate. Probabil nu e totul perfect. Probabil vor apărea probleme. Probabil vor fi greutăți, sincope. Pentru profesori va fi foarte greu. Și în mare măsură va depinde mult de capacitatea managerială a directorilor să facă lucrurile cît mai funcționale și cît mai ușor de suportat. Dar aici e o muncă de construcție. Lipsită de precedent. Care însă e preferabilă tendinței demolatoare care se observă în schizoidia pe care am încercat să o surprind mai sus. Schizoidie care e demnă de Caragiale, de fapt de Cațavencu: „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în țara noastră!”.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.