Nu putem

O doamnă amabilă devenise, în primii mei ani de preparatoriat universitar, şefa unei structuri administrative academice, avînd mai mulți angajaţi în subordine. Am ajuns şi eu la ea, la un moment dat, cu o problemă oarecare. Mi-a spus din start, amabilă, că se rezolvă, mai ales că nu trebuia decît să dea un telefon unui subaltern direct și să-i ceară niște hîrtii. Între biroul doamnei în cauză şi respectivul personaj exista, probabil, o distanţă de aproximativ zece-cincisprezece metri. Femeia sună şi, pe un ton afabil, îşi invită colegul în biroul central. Deşi zîmbetul nu i-a dispărut nici o secundă de pe faţă, am sesizat o mică tresărire în privirea sa atunci cînd primi replica interlocutorului. „Nu poţi?!”, exclamă ea înţelegător, aş spune chiar matern. „Pricep… Iei masa… Da, aştept”, spuse şefa urmărită de ochii mei nedumeriţi. Acoperi receptorul (telefonului fix, dragi copii, așa cum era acum 32 de ani!) şi îmi şopti: „Mănîncă, dar îl sună pe directorul departamentului imediat subordonat să vadă dacă nu au şi ei o copie a dosarului, pe care s-o aducă cineva de acolo”. Încuviinţai, străluminat.

După minute de aşteptare, pe parcursul cărora ne-am zîmbit stingheriţi, ea cu receptorul în mînă, eu cu geanta în braţe, doamna strigă eliberator: „Nu se poate?… Aha, e în pauză de cafea…Da, te rog frumos, fă-mi legătura cu Ţiţi! Mersi mult, Bubu!”. Doamna continuă dialogul cu un social smile netulburat. „Alo, dragă Ţiţişor, te deranjez cu o întrebare. Ai o copie a dosarului cutare? Da? Vai, ce bine, poţi să mi-o aduci puţin?… Nu?… O aştepţi pe Ioana de la şcoală? Am înţeles. Şi cu cine să vorbesc? Cu Vasilescu? Păi, de la el am pornit. Tocmai mînca, însă fă-mi legătura, că s-ar putea să fi terminat… Mersi!… Bubu, tot eu sînt. Ai terminat de păpat? Mai ai un sandviş?… Bine, Bubu, te aşteptăm să termini şi poate vii tu cu dosarul. Te rog frumos, puiu’, că n-am găsit pe nimeni! Mersi enorm! Poftă bună!”

Doamna închise, surîzînd la fel de generos ca la început, şi – cînd tocmai mă gîndeam cum, în locul ei, mi-aş fi lăsat mîna să alunece prin fir, de-a lungul nenumăratelor răsuciri imposibile, presupuse de sistemul întortocheat al telefoniei (din nou nota bene: fixe!), pînă ar fi ajuns la capăt şi ar fi ieşit prin receptorul nemîncatului Bubu, pentru a se înfige în beregata plină cu sandviş, a o strînge cu sete şi a o face să scoată nişte gemete agonice – mi-a spus un lucru de-a dreptul şocant. „Să nu vă mirați prea tare de cumințenia mea! Veți vedea ce greu e să administrezi lucruri, cînd veți fi și dumneavoastră şef în ţara asta! Românii sînt o comunitate specială. Le place să refuze gratuit. Într-o lume a interdicţiilor de tot felul, a spune nu cît mai des posibil îţi creează un binefăcător sentiment de libertate. Dacă le vei respecta oamenilor acest drept, de fapt un drept la independenţa simbolică a negaţiei fără obiect (nu mai ştiu dacă doamna a folosit chiar cuvintele acestea, dar, în fine, ideea contează, n.m.), după aceea poţi fi sigur că sînt în întregime ai tăi. Vor face întocmai precum doreşti. Te vei simți un lider autentic.”

Lecţia de know-how managerial românesc mi-a dat serios de gîndit la vremea respectivă. Era acolo, în filozofia interlocutoarei mele, o cunoaştere etnopsihologică în faţa căreia – trebuie să admit – mă înclin și astăzi. Compatrioţii noştri par, într-adevăr, nişte oameni ai preferinţelor, a căror predispoziţie către negaţie se cere privită calm, cu deplină îngăduință. Ca şef nu vei lua niciodată individului (aparţinător al unei astfel de comunităţi) dreptul (şi bucuria) de a te refuza, ştiind că, tocmai prin această mişcare de maestru, controlul tău asupra lui devine total. Principiul este oarecum derivat din filozofia artelor marţiale chinezeşti. În lupta cu un adversar, nu-ţi iroseşti niciodată propria energie inutil, ci – viclean – preiei efortul inamicului (depus pentru eliminarea ta) şi îl întorci asupra lui însuşi într-un mod distructiv. Cu alte cuvinte, în postură de stăpîn, mă arăt copleşit de măreţia libertăţii sclavului meu de a mă contrazice, trimiţîndu-l ulterior, fericit, înapoi la galere. Aviz amatorilor de șefie, desigur!

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.