Nu mai am timp

Şedinţa începe la 8. Întîlnirea vine la 10 (muzică ritmată şi zumzet în background, să intraţi în atmosferă). Prînzul - după 12,30. Primul prînz, că mai e loc şi de al doilea, cu un alt client, cu alte date, cifre de afaceri, valori şi evenimente şi conferinţe de presă şi brief-uri de comunicare. Între ele, maşini, stopuri, frîne, drumuri, copaci, cîte o pasăre speriată de mutra ta prin parbriz. Apoi briefing la 3, întîlnire de creaţie la 4 jumătate, cafea la 8, supermarket la 9, viaţă puţin înainte să adormi. Şi cafea, turnată cu polonicul peste toată această zbatere, utilă în cazul în care n-o să murim niciodată. Nu mai am timp. Vă spun cinstit, că poate mă înţelegeţi pe undeva: dacă cineva mi-ar fi zis că drumul spre capitalism o să fie mai lung şi mai greu decît ăla spre comunism, nu mai plecam. Dar altceva e mai rău: acum chiar că nu mai avem de ales. Chiar şi-n vremurile cele mai negre ale partidului unic, exista, undeva, o a doua soluţie. Aveam măcar iluzia unei insule, cum ar fi zis poetul azi senator PSD. Aveam RFG-ul, America, Franţa, refugii pentru constructorii obosiţi ai socialismului. Refugii definitive (ţineţi minte ce frumos suna expresia asta, "rămas definitiv"?), clare, cu promisiuni şi neoane. Azi, dacă te-ai săturat de construcţia capitalismului, eşti pierdut. N-ai unde să pleci: Cuba şi Coreea de Nord sînt oarecum incomode pentru cine s-a obişnuit cu cafeaua Illy şi maşina cu piele pe scaune, pusă acolo de constructor, nu de şofer. Poţi doar să evadezi, cîte o săptămînă-două, în zone în care capitalismul e temporar suspendat, asta pînă cînd instalează şi-n Tahiti full coverage 3G. Poţi să te fofilezi sub şezlong în Grecia, să te ascunzi în bordel în Tailanda, poţi să tragi chiulul în biserică în Malta. Însă te vor găsi: Securitatea e mic copil faţă de capacitatea clienţilor sau a patronilor de azi de a da de tine la capătul concediului. Unde deja ai întîrziat prea mult, na, uite că s-a umplut hard-ul de mailuri! Treaba asta e deprimantă. Comunismul avea o treabă mişto, pînă la urmă: o ţintă, un orizont însorit (chiar vizibil ca atare în picturile realismului socialist, dar sînt prea tînăr să le fi prins în plină glorie), o destinaţie. O lume mai bună. Ce ne dă la schimb capitalismul? Drumul. OK, avem aer condiţionat şi blackberry, din cînd în cînd compania de catering ne aduce gustări de figuri, pantofii-s de la "Prada", cravata de la "Boss". Dar viaţa, vă întreb, viaţa de unde e? La ce butic de firmă o putem cumpăra, în ce gang o aduce vreun dealer, la ce bancă o putem lua cu împrumut la o dobîndă în condiţii extrem de avantajoase? Şi, de fapt, încotro mergem? A cîta generaţie se va putea opri? Nu se mai opreşte nimeni, asta e chestia. Nu mai poţi coborî din tren, merţan sau maybach. Nu e nici o gară, doar cîmp plantat proaspăt cu telefoane şi laptop-uri, să avem ce arde în focul creaţiei, la iarnă. Iar viitorul e un simplu sfîrşit (cu generic şi muzică) al istoriei, în care întîlnirile de business din calendar se vor înmulţi pînă vor ocupa tot spaţiul dintre ziua de naştere şi cea a decesului. Frumoasă ironie: tocmai sistemul care pretinde că fiecare e unic şi trebuie tratat ca atare, tocmai sistemul ăsta individualist a reuşit cumva să treacă în planul doi viaţa indivizilor. De fapt, care viaţă? Nu e prinsă la pachetul salarial, nu e negociată cu contractul colectiv de muncă. Nimeni nu-ţi caută în powerpoint-ul din şedinţă poze din week-end. Nici un şef nu te întreabă ce-ai mai citit, ce-ai mai visat. La ce bun?! Şi pe ei îi presează alţii, peste ei alţii, şi tot aşa, în straturi concentrice fără capăt, la fel ca universul. Nu credeţi că scriu la nostalgie. Nu mai există oameni de stînga - au murit toţi intoxicaţi cu hamburgeri buni şi proaspeţi. Iar ăştia care mai trăiesc sînt simulanţi. Chiar şi amicul meu Bucurenci, cu Che Guevara pe tricou, are o problemă cu munca pentru edificarea capitalismului: filmează de la 7 dimineaţa! Hai că exagerăm, Dragoş: păi, doar în ziua de defilare ne mai trezeam la ora aia!