"NU, domnule"

15 decembrie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Printr-un "nu" scurt candidatul la conducerea Departamentului Apărării a rezumat Raportul comisiei Baker despre intervenţia americană în Irak. În audierile de dinaintea numirii, Gates, propus pentru această funcţie de către preşedinte, a marcat diferenţa faţă de predecesorul său, Rumsfeld, unul dintre demnitarii care nu vedea decît succese acolo unde restul lumii observă doar neputinţă şi haos. John McCain, senator republican, fost candidat la nominalizarea pentru funcţia supremă, l-a întrebat: "Nu cîştigăm războiul din Irak, nu-i aşa?". "Nu, domnule", a răspuns Gates, fără nici un fel de intonaţie de exclamare la capătul propoziţiei. "Şi totuşi, menţinerea situaţiei de statu quo nu e acceptabilă." "Nu, domnule", a continuat dialogul. Componenţa comisiei bipartite şi apariţia raportului după ce republicanii au pierdut controlul Congresului au asigurat vizibilitate maximă raportului, concluziile lui n-au putut fi minimalizate de administraţie. Strategia Statelor Unite în Irak, dar şi în Orientul Mijlociu, se află la răscruce. Membrii Comisiei au fost în Irak, au consultat mulţi experţi: se constată că armata americană este incapabilă să stăvilească luptele între şiiţi şi sunniţi, conflict care îşi cere rata zilnică de victime din rîndul populaţiei civile. Din constatarea acestui eşec derivă şi principala recomandare a raportului (în total sînt 79): Statele Unite trebuie să depună toată eforturile pentru "stabilizarea" Irakului. Cuvîntul "democratizare" nu a mai fost folosit. Se consideră că de-baasizarea - eliminarea din administraţia irakiană a membrilor partidului lui Saddam Hussein - a fost o greşeală, o măsură pripită care a alimentat iniţial conflictul dintre şiiţi şi sunniţi. Raportul Baker propune reprimirea foştilor membri ai partidului, condus de tiran, în viaţa publică. Concluziile lui impun principiul retragerii, iar răspunderea pentru consecinţele acestei retrageri ar trebui transferate spre autorităţile irakiene sau spre puterile influente din zonă, Iran şi Siria. Este, de fapt, o nouă abordare de ansamblu a politicii regionale: raportul recomandă diplomaţiei Statelor Unite o atitudine activă în conflictul israelo-palestinian, militînd pentru încheierea unui acord care să reglementeze existenţa a două state, Israel şi Palestina. Eforturile diplomatice, politice şi militare ar putea să permită retragerea trupelor în primul pătrar la anului 2008, urmînd ca acolo să rămînă 10-15.000 de consilieri. Pe larg comentat de presă, analizat cu bunăvoinţă de membrii Congresului doritori să-şi lege numele de lichidarea unui eşec, raportul n-a fost acceptat de părţile interesate. Iranul îşi menţine poziţia în materie de dotări nucleare, Siria este angajată în conflictul libanez pe poziţii adverse celei afişate de Departamentul de Stat, organizaţia Hamas, la putere prin vot în Teritoriile palestiniene, nu recunoaşte existenţa statului Israel şi, în aceste condiţii, Israelul nu negociază. Preşedintele irakian, Jalal Talabani, a declarat că includerea membrilor partidului Baas în sfera negocierilor politice va da sentimentul inutilităţii "luptei îndelungate a poporului irakian împotriva dictatorului... Irakul nu este tratat ca o ţară suverană, este tratat ca o colonie unde Statele Unite îşi pot impune condiţiile". Preşedintele Bush este şi el destul de sceptic cu privire la concluziile raportului şi umblă după specialişti care să-i dea sfaturi contrare. Unii militari susţin că, în absenţa trupelor combatante, va creşte intensitatea atacurilor cu bombe artizanale, rata deceselor printre civili va creşte, la rîndul ei. Nici speranţele legate de colaborarea cu Iranul şi Siria nu sînt prea realiste, spun diplomaţii cu experienţă în regiune. La Bagdad, violenţele continuă şi se discută despre o nouă coaliţie guvernamentală: nu se plănuieşte includerea celei mai importante forţe şiite, ceea ce înseamnă că violenţele vor continua. Discuţiile din Congresul american se desfăşoară la o distanţă de ani-lumină faţă de Irak. Nu atît în spaţiu, cît în timp. Va mai dura pînă cînd se va da o formă acceptabilă eşecului. Singura consecinţă certă este pe planul politicii interne americane: mesajul mesianic al neoconservatorilor, impunerea principiilor democratice în lume, în forma lor neo-liberală, se află în regres. Ceea ce este o victorie a dictaturilor existente şi a celor care vor veni.

Mai multe