„Noutăți“
despre Războiul Troian

17 ianuarie 2024   PE CE LUME TRĂIM

R

ăzboiul dus de ahei împotriva Troiei continuă să fascineze. Poate fi considerat printre conflictele armate cele mai importante din antichitate și chiar din întreaga istorie a omenirii, dar unii l‑au apreciat drept o pură ficțiune, o invenție a unui poet. S‑a spus și că Homer ar fi înglobat în poemele sale mai multe războaie, dîndu‑le drept unul singur, cel al Troiei. Ba au existat chiar ipoteze potrivit cărora  însuși Homer ar fi fost o invenție. S‑a emis și ideea că Iliada și Odiseea n‑ar fi fost scrise de același autor sau că ar fi fost, de fapt, mai multe cînturi și legende adunate la un moment dat  la un loc, de cineva necunoscut.

Pe măsura avansării cercetărilor arheologice și a tehnologiei, în secolele și deceniile din urmă, dovezile concrete au început să se înmulțească. Realitatea descoperirilor pare a se suprapune tot mai mult peste ceea ce putea fi doar o ficțiune. Nu doar că, pe baza celor consemnate în Iliada, Schliemann a putut descoperi Troia în 1872, dar mult mai recent, arheologii au descoperit la unul din nivelurile istorice ale Troiei, corespunzător perioadei în care se presupune că ar fi avut loc invadarea ei de către greci, dovezile unui dezastru. A fost un incendiu violent la nivelul de locuire cunoscut drept Troia VII (datat între 1230 și 1180 î.Hr.). Istoricul american Barry Strauss, în cartea sa Războiul Troian – o nouă istorie, scrisă în 2006 și publicată în românește la Editura Humanitas în 2022, descrie cum „arheologia conturează o imagine care confirmă jefuirea Troiei“. E vorba despre descoperirea, la nivelul la care a fost și incendiul, a unor resturi de arme de tip grecesc și a unor schelete umane în citadelă sau chiar în case, în condițiile în care, scrie Strauss, „anticii îngropau rareori oamenii în interiorul zidurilor cetății, doar atunci cînd un atac îi împiedica să se ducă într‑o necropolă din afara orașului“.

Cu prudența caracteristică omului de știință, istoricul face totuși precizarea că, deși dovezile arheologice sînt în concordanță cu poveștile care au ajuns pînă la noi, ele nu dovedesc fără tăgadă cucerirea Troiei de către greci.

Barry Strauss e specializat în antichitatea greco‑romană și în istorie militară. Despre o altă savuroasă carte a sa, Zece Cezari – Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare, scriam că mi‑a dat ușoara senzație a „americanizării“ Imperiului Roman. Ei bine, și aici, în Războiul Troian, se observă un fel de popularizare a subiectului, despre care aș spune totuși că nu face deloc rău. Povestea devine astfel mai cursivă, iar Barry Strauss reușește, prin speculații și comparații inspirate, să‑l transpună pe cititor în acea lume de demult, să‑l facă să‑și imagineze mai bine cum se petreceau lucrurile atunci.

D

e exemplu, descrie foarte nostim posibila relație dintre Paris și Elena. Paris era prințul troian venit în vizită în regatul provincial al lui Menelaus, iar cucerirea frumoasei Elena (soția lui Menelaus) i‑ar fi adus o mai bună reputație în ochii celor de acasă și o posibilă îmbunătățire a poziției în propria casă regală. La rîndul ei, Elena își dorea un trai mai interesant și mai rafinat în sofisticata Troia. Fiind probabil ambițioasă și deloc naivă, ea spera ca în Troia să se bucure de libertate și putere. Deci scopurile lor, își imaginează Strauss, erau mai curînd de natură politică și nu aveau atît de mult de‑a face cu dragostea, „așa că acest cuplu adulterin semăna mai degrabă cu Juan și Evita Perón decît cu Romeo și Julieta“. 

În altă parte, Barry Strauss descrie foarte expresiv abilitățile pe care trebuia să le aibă un conducător de armate grec din vremea Războiului Troian. E vorba de regii sau generalii de genul celor care apar în Iliada, cum ar fi Agamemnon, Ahile, Menelaus, Aiax, Diomede, Nestor sau Filoctet. El spune că, deși aceștia pot fi de domeniul ficțiunii, ei sînt personaje reprezentative pentru arta războiului din acele timpuri. „Cunoșteau caii ca niște grăjdari și corăbiile ca niște cîrmaci, dar cei mai mulți dintre ei cunoșteau oamenii și știau cum să‑i conducă. Puteau fi la fel de moi ca pasta de unt și miere cu care asirienii lipeau cărămizile de chirpici ori la fel de duri ca trunchiurile noduroase ale unui măslin bătrîn. Știau ce soldați să recompenseze cu inele de argint și pe care să‑i pedepsească cu închisoarea sau mutilarea. Puteau să‑i facă pe oameni să‑i urmeze pe jos în timp ce ei mergeau în carele de luptă și să se bată pentru onoarea de a lupta alături de ei. Puteau să rupă lancea unui inamic sau să‑l amăgească cu vorbe. Știau de cîtă făină e nevoie pentru a hrăni o armată și cîte lemne trebuiau pentru a incinera un cadavru. Știau cum să ridice o tabără sau cum să lanseze la apă o corabie, cum să interogheze o iscoadă sau cum să trimită un informator. Puteau să încordeze un arc și să rupă un lingou de cupru ca pe o trestie ori să arunce o suliță și să străpungă cusătura din platoșa inamicului. Nu‑i speriau noroiul și zăpada, valurile înalte sau ploaia torențială. Puteau să evalueze o piatră de Lapis lazuli cu ochiul unui bijutier ori să rupă gîtul unui negustor cu mîinile unui călău. Puteau să curte­ze o lăptăreasă ori să violeze o prințesă.“    

Evident că generalii sau conducătorii de astăzi nu mai sînt în stare de atîtea lucruri și nici nu mai au nevoie să le știe. 

T

alentul și cunoștințele lui Barry Strauss fac ca lumea descrisă de el să devină concretă și plină de culoare. Unul dintre marile atuuri ale autorului este că, dincolo de cunoașterea perfectă a Iliadei și Odiseei, se bazează pe multe alte surse și, așa cum spuneam, pe descoperiri recente cu care e perfect la curent, fiind chiar unul dintre cei care au participat la cercetări arheologice, la fața locului.  

Mai multe