Noul nou romantism

Trecuseră doar două luni de cînd primul caz fusese identificat. Știrea fusese mai degrabă percepută ca exotică. Unii vorbiseră despre o metaforă patologică, una cinică, e drept, dar totuși atît de frumoasă. Noul nou romantism, cum fusese numit virusul, părea că judecă după criterii estetice și afective, nu după cele microscopice, biologice, genetice. O femeie, un bărbat, o iubire. Frumoși, tineri, îndrăgostiți. Secerați în cinci zile de pe picioare și în alte cinci apoi decedați. Trebuiseră să se mai ivească alte cîteva zeci de cazuri pentru a se înțelege că erau afectate cuplurile. Și iar, după presupusa cale de transmitere sexuală, să se ajungă la concluzia că nu. Nu sexual, nu prin sărut, nu prin atingere sau prin alte căi cunoscute se transmitea Noul nou romantism, ci pur și simplu prin afecțiune. Era de ajuns să se ivească sentimentul pentru ca cei doi să ajungă, în zece zile, oale și ulcele. Panica stăpînea pretutindeni și singura cale, pînă acum, de stopare a pandemiei era ca aceia care simțeau ceva să-și cultive ura și disprețul la adresa celor pentru care simțeau. Se iviseră deja ici-colo prin lume trainer-i specializați în dezvoltarea unei imunități afective.

Nu, nu vă panicați, nu e realitatea. Ar fi putut fi, eventual, începutul unei proze SF, cu o intrigă apocaliptică, dar nu e decît un punct de plecare pentru a mă lega de criza actuală a virusului COVID-19. Scriu articolul acesta înainte de a se încheia ședința Comitetului de urgență, deci fără să știu cum va evolua situația, dacă vor fi sau nu închise școlile.

Pînă acum cîteva zile nu am dat mare atenție acestei crize. Nu mi se părea posibil să escaladeze, aveam treabă multă, plus grijile personale. Chit că, de vreo cîteva săptămîni, oricum clasele de elevi sînt cam decimate, cu mulți absenți. Acum însă mi s-a trezit, forțat, interesul, pentru că toată presa vorbește, pentru că toată lumea vorbește, pentru că se anticipează chiar soluții radicale, de tipul închiderii tuturor școlilor. De dimineață, doamna ministru Monica Anisie anunța că nu par, în acest moment, a exista suficiente motive pentru o măsură atît de radicală. Apoi s-a anunțat anularea etapelor județene ale olimpiadelor școlare. Iar acum se așteaptă verdictul de la Comitetul de urgență.

Liceul în care sînt profesor are profil filologic, specializat pe filieră italiană. Cînd i-am întrebat pe elevii din clasa la care sînt diriginte dacă au avut contacte cu străini, doar unul a afirmat că a intrat în contact cu niște persoane venite din Italia, în urmă cu două săptămîni. L-am trimis la cabinetul medical, însă nu a părut că e vreun pericol, a fost trimis înapoi la clasă. Între timp, dinspre televizor, vin informații pe surse, plauzibilitatea suspendării cursurilor e tot mai evidentă.

Nu sînt specialist și discuții despre faptul că specialiștii ar trebui să se pronunțe au existat multe. Nu îmi pot da cu părerea, avizat, despre necesitatea unei măsuri atît de radicale. Dar pot să îmi imaginez scenarii și pot să fac cîteva observații despre ce înseamnă să fii elev sau profesor, să fii la școală, în raport cu măsurile de prevenție luate pînă acum. Și pot să îmi dau cu părerea, retroactiv, chiar schimbîndu-mi percepția: pentru că nu sînt specialist!

Înțeleg acum, făcînd puțin searching, că lucrurile nu arată prea bine în multe țări. Italia e cazul cel mai vizibil pntru noi, pentru că sîntem aproape, facem parte din aceeași familie și mulți dintre noi au acolo rude, apropiați. Dacă ne uităm spre China, însă, lucrurile devin aproape terifiante. În plus, citesc și că acolo a fost o încercare de mușamalizare, la început. Spania. Iran. Coreea de Sud. Japonia. Etc. În momentul de față, 107 țări găzduiesc virusul și au murit 3.800 de oameni. Peste 100.000 sînt infectați.

Acum o săptămînă le citeam elevilor un material despre cum să se protejeze, spălîndu-se pe mîini. Cine își imaginează că într-o școală copiii respectă astfel de reguli e naiv. Dar dincolo de cele 20 de secunde de spălat cu apă și cu săpun, contactele dintre ei sînt de necontrolat, grupurile, lărgirea lor, implicit o eventuală transmitere a unui virus. Perioada lungă de incubație, de 27 de zile, îl face greu detectabil. Altfel spus, poate că abia mîine se va manifesta virusul la cineva care a intrat în țară acum aproape o lună, cînd încă la noi nici nu se prea discuta pe acest subiect.

Nu sînt, cum spuneam, specialist. Îmi dau doar cu părerea. S-a vorbit și se vorbește și acum, după ce, iată, s-a anunțat că școlile se vor închide pentru cel puțin opt zile lucrătoare, se vorbește deci despre faptul că se induce o panică inutilă în populație. Că nu ar fi cazul, că de fapt nu e un pericol atît de mare. Sînt voci care se întreabă ce vor face părinții care nu au cu cine își lăsa copiii acasă, voci care deplîng pierderile celor nevoiți să-și ia concediu pentru a sta cu ei, voci care se revoltă pentru amînarea sau suspendarea concursurilor școlare, voci care deplîng rămînerea în urmă cu materia sau care sînt speriate că vor trebui recuperate poate aceste zile, că poate se va prelungi anul școlar etc. Dar mă întreb: dacă mîine sau peste cîteva zile numărul de cazuri de la noi se va dubla sau se va tripla, oare nu ne va părea rău că nu s-au închis școlile de acum o săptămînă? Sau de acum două?

Avem, uneori, ca oameni, tare ciudate unități de măsură, neatenți la posibilele consecințe, pe care le tratăm cu ușurință. Poate nu se va întîmpla, nu are cum să fie așa rău, ne spunem. Dar dacă va fi? În rest, ca să închid bucla într-o notă umană și optimistă, bine că de iubire nu se moare. Sau nu în același fel, cel puțin. Căci, așa cum mi‑a răspuns cineva, altfel trainer-ii cei mai buni pentru dezvoltarea imunității afective ar putea deveni chiar cei iubiți. Ciudată ființă mai e omul!    

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.