Noul guvern de la București și relația cu Ungaria
După ședința PSD din seara de 15 ianuarie, Liviu Dragnea nu a avut o explicație convingătoare la întrebarea de ce a fost nevoie ca Mihai Tudose să fie debarcat. Dar pentru un partid responsabil, afirmațiile cum că unii vor flutura pe lîngă steagul secuiesc, dacă acesta va fi ridicat pe instituțiile statului, ar fi fost un motiv suficient pentru retragerea sprijinului politic.
Și nu doar pentru că așa ceva nu trebuie să facă parte nici măcar din vocabularul privat al unui șef de guvern european, ca să nu mai vorbim despre cel public. (Au fost, de altfel, în ultimii ani, miniștri români care au plecat pentru mult mai puțin.) Dar mai ales pentru că pune România într-o situație delicată și chiar afectează echilibrul regional.
Nu e o exagerare. Buna relație româno-ungară constituie unul dintre pilonii stabilității regionale. La fel de adevărat este că nu declarația lui Mihai Tudose singură a tensionat în mod inutil relația româno-ungară – doar că fostul premier ar fi trebuit să știe că vorbele aruncate aiurea cîntăresc greu.
De la încheierea Tratatului româno‑ungar din 1996, lucrurile au mers multă vreme în sens ascendent. Pe măsură ce obiectivul euro-atlantic părea tot mai aproape, România se debarasa de complexele trecutului și românii înțelegeau că Ungaria nu are de gînd să pornească o ofensivă militară (cu sprijin din Occident, eventual) pentru a anexa Transilvania. Opinia publică ungară înțelegea, la rîndu-i, că românii nu sînt o adunătură de sălbatici gata să mănînce unguri pe pîine la micul dejun și că excesele unor Corneliu Vadim Tudor sau Gheorghe Funar nu reprezentau, în nici un caz, opinia majorității.
Pînă la urmă, ne-am regăsit ca aliați în NATO și parteneri în Uniunea Europeană și am fi putut avea chiar bucuria de a desființa controalele la frontieră, dacă România ar fi intrat în Spațiul Schengen – obiectiv pe care președinția ungară a Consiliului Uniunii, din ia-nua-rie-iulie 2011, l-a susținut cu toată puterea.
Ușor-ușor, lucrurile s-au schimbat – și nu în sensul bun – pe măsură ce, la Budapesta, regimul iliberal al lui Viktor Orbán a început să se consolideze. Este aici o lecție de învățat: un regim de tip iliberal nu se mulțumește doar să instituie controlul asupra Justiției, mediei și organizațiiilor civice din interior. Mai devreme sau mai tîrziu, un astfel de regim devine o problemă pentru stabilitatea regională. Pentru că din discursul public iliberal nu poate lipsi apelul la revanșă istorică. Populismul este orientat spre trecut și se hrănește cu fantomele sale.
Viktor Orbán nu putea face excepție. Lui nu i-a ajuns lupta internă cu sistemele private de pensii, cu judecătorii, cu mediile liberale sau cu Universitatea Central-Europeană. El a ținut să apară și ca apărătorul ferm, de neclintit, al maghiarilor din țările vecine – astfel că au intervenit probleme și în relațiile cu Slovacia, cu Serbia și, evident, cu România, unde trăiesc cei mai mulți maghiari din afara Ungariei.
Orice șef de guvern român ar trebui să se gîndească la aceste lucruri înainte de a-i oferi omologului de la Budapesta argumente pe tavă. Nu știm ce o fi avut în cap Mihai Tudose – precizările sale ulterioare, ca și comunicatul MAE, n-au clarificat deloc situația, fiind stîngaci formulate, forțate și, în consecință, puțin credibile. Dar pentru Viktor Orbán a fost clar: el a primit nesperata ocazie de a poza în apărătorul conaționalilor, pe care valahul însetat de sînge vrea să-i atîrne de zidurile cetăților transilvane.
Escaladarea a fost apoi de neoprit – ambasadorul român convocat la ministerul ungar de Externe și, apoi, situația în oglindă la București, după ce activiști de extremă dreaptă din Ungaria au atîrnat steagul secuiesc pe placa de la ambasada României din Budapesta. Să sperăm că alte capete înfierbîntate nu vor mai pune la cale cine știe ce noi isprăvi, la noi sau în țara vecină.
Măcar pentru că Viktor Orbán a punctat deja destul – are alegeri parlamentare în aprilie și pragmatismul îi spune că nu trebuie să lase chestiunea transilvană exclusiv în mîinile extremiștilor din Jobbik.
La ora scrierii acestor rînduri nu știm cum va arăta viitorul guvern al României. Clar este că noul guvern nu trebuie sub nici un motiv să repete greșeala lui Mihai Tudose, intrînd în jocul iliberal al lui Viktor Orbán.
România ar face bine să trateze relația cu minoritățile în contextul valorilor europene și nu în chip iliberal. În aces sens, un semnal puternic ar fi o mînă întinsă către copiii și tinerii maghiari din Transilvania, pentru a-i ajuta să învețe mai ușor limba română. Aceasta ar fi cu adevărat o politică pe termen lung.
Sigur că orice politician poate cădea, la un moment dat, în păcatul populismului, iar limbajul agresiv la adresa maghiarilor pare mereu aducător de voturi. Pentru cei cu astfel de tentații și pentru admiratorii politicilor iliberale există însă o veste proastă: ușile Grupului Vișegrad sînt închise pentru România. Iar în context regional, Bucureștiul nu poate spera la sprijin decît dinspre Bruxelles și „nucleul dur“ franco-german.
Cît despre Viktor Orbán, el are nevoie mereu de tensiuni în relațiile cu vecinii, mai întîi de toate pentru că așa-i dictează proverbialul său pragmatism.
Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.