Noua strategie a vechiului Bush

19 ianuarie 2007   PE CE LUME TRĂIM

În zilele în care la Washington era aşteptată anunţarea noii strategii americane în Irak, se putea citi pe bara de protecţie a multor automobile care circulau prin capitala americană: "We are creating enemies faster than we can kill them". Strategia preşedintelui Bush în Irak ar fi trebuit să fie o aplicaţie particulară a unei soluţii la această problemă generală. Nu a fost aşa. Deşi ştie foarte bine că războiul din Irak va fi cîştigat de cei care cîştigă inimile irakienilor, aproape nimic din strategia preşedintelui Bush nu se referă la acest aspect, cu excepţia cîtorva fraze care spun, mai degrabă, ce trebuie să facă Guvernul irakian ca să fie simpatic propriilor cetăţeni, decît ce trebuie să facă America pentru a avea cît mai mulţi aliaţi împotriva inamicilor tot mai redutabili şi numeroşi. În plus, o nepotrivită campanie de relaţii publice - capitol la care cele două administraţii Bush pot fi socotite cele mai slabe din istoria postbelică - a creat o mare aşteptare în privinţa acestei noi strategii. Din aceste două motive, mai toată lumea a simţit grade diferite de dezamăgire după ce, miercurea trecută, preşedintele Bush a expus liniile generale ale noii sale strategii în Irak. Mai toate vocile experte sau autorizate au fost critice sau doar triste, mulţi lideri au tăcut semnificativ, dar, paradoxal, tocmai în lumea arabă (acolo unde nimic nu se spune pe faţă, ci totul se şopteşte în condiţii de anonimat) se pare că există o neaşteptat de largă susţinere pentru această strategie. De fapt, era de aşteptat ca această nouă strategie să nu fie diferită de atitudinea pe care George W. Bush a avut-o constant în chestiunea irakiană. Preşedintele Bush nu se poate schimba. Instinctul său de luptător şi, mai ales, convingerile sale din specia tare a idealismului evanghelic îl fac să fie de o consecvenţă admirabil-înspăimîntătoare. Preşedintele Bush a gîndit, încă o dată, ca un luptător, şi nu ca un diplomat. A plecat de la cîteva realităţi din teren. 80% dintre violenţe au loc într-un perimetru de 50 de km în jurul Bagdadului, iar în provincia Anbar, al doilea loc fierbinte al insurgenţei, se află, probabil, centrul de comandă Al-Qaeda din Irak. Insurgenţii primesc sprijin logistic şi ideologic, dar şi instrucţie, din Iran şi Siria. De asemenea, analiza din teren spune că eşecul operaţiunilor militare din Irak are două cauze: prima, nu au existat suficient de multe trupe americane şi irakiene care să asigure zonele curăţate de insurgenţi, astfel că aceştia operează din spaţii care au fost o dată sau chiar de mai multe ori "curăţate" şi, a doua, ordinele date militarilor americani le limitează posibilitatea de acţiune. În plus, preşedintele Bush a reţinut din întregul Raport Baker-Hamilton un singur aspect: trupele irakiene luptă mai eficient decît trupele americane şi eficienţa lor creşte sensibil cînd sînt consiliate şi sprijinite logistic de americani. Plecînd de aici, decizia unui preşedinte luptător nu putea fi alta: suplimentarea trupelor în zonele fierbinţi, irakienii sprijiniţi de americani să preia sub controlul lor Bagdadul mergînd din uşă-n uşă şi lărgirea libertăţii de acţiune a trupelor americane - cel mai recent exemplu fiind ordinul preşedintelui Bush de anihilare a reţelelor străine, în special iraniene, de pe teritoriul irakian, ordin urmat imediat de raidul american din Erbil, acolo unde iranienii spun că se pregăteau să deschidă un consulat, dar informaţiile americane arătau că era un punct nodal al reţelei iraniene care alimentează insurgenţele şiite. Există cel puţin două reproşuri majore care se pot aduce acestei strategii. Primul, şi cel mai frecvent, formulat mai ales în mediile europene, este că această strategie nu asumă nici un moment al dialogului, ci doar confruntarea. Punctul crucial al Raportului Baker-Hamilton este acela că Iranul şi Siria trebuie incluse în orice aranjament de pacificare a Irakului. Preşedintele Bush ignoră această recomandare. Vorba unui cunoscut analist german: "Diferenţa dintre europeni şi americani este aceea că noi avem exerciţiul dialogului cu regimuri care nu ne plac, în vreme ce ei, nu". Corect. Al doilea reproş este că logica "suplimentăm trupele americane ca să responsabilizăm Guvernul irakian" e discutabilă. Americanii mai dau un ultim şi amplu raid de curăţare a Bagdadului şi pun trupele irakiene să asigure, în urma lor, oraşul. Apoi pleacă, lăsînd Guvernul irakian sub presiunea "dacă nu te implici mai mult, noi plecăm şi te mănîncă insurgenţii din stradă". Se mizează pe faptul că Guvernul va reacţiona, logic, în direcţia în care îl va împinge presiunea aceasta. Însă anticipările din Washington, mai ales în privinţa reacţiei irakiene la anumite acţiuni americane, s-au dovedit a fi incorecte de prea multe ori. Din ignoranţă sau din orbire produsă de lumina intensă a idealismului neoconservator, liderii americani au dovedit clar că nu cunosc mare lucru despre complicatul suflet irakian. Într-adevăr, irakienii sînt greu de convins că trebuie să îşi asume responsabilitatea ordinii în propria ţară şi, în fond, aceasta este marea problemă a întregului haos sîngeros de acolo. Adevărul este că e nevoie de o suplimentare a trupelor în Irak, dar nu de trupe americane, ci de trupe irakiene. În vară, cînd s-a declanşat o amplă ofensivă împotriva insurgenţilor din Bagdad, Guvernul irakian a putut contribui doar cu două divizii, după ce promisese ferm şi în repetate rînduri că va mobiliza opt. Efectul acestei neputinţe (sau lipse de voinţă?) este exact cel constatat de preşedintele Bush: cartierele "curăţate" de americani erau imediat repopulate de insurgenţi pentru că nu mai rămînea acolo nimeni care să le păzească, soldaţii trecînd la "curăţarea" altei zone. Nivelul de frustrare american este, de aceea, foarte ridicat. Atît de ridicat încît unul dintre cei mai puternici susţinători ai noii strategii Bush, senatorul McCain, a spus cu năduf că acest război va rămîne în istoria Americii ca unul dintre cele mai prost conduse, dar că, chiar şi aşa, America nu îşi poate permite să îl piardă.

Mai multe