Noua normalitate

Îmi fac curaj și încep să mă pregătesc pentru cumpărăturile săptămînale. Îmi va lua ceva timp. Mai întîi, declarația pe propria răspundere, aceeași, trebuie doar recompletată, de cînd cu pandemia asta am învățat să convertesc PDF-uri în documente Word (și invers), să adaug semnături pe documente virtuale, să descarc tot felul de progrămele care poate ajută la ceva, să repaginez texte și să mă enervez atunci cînd nimic nu-mi iese. Haine pregătite pentru marea ieșire, doar hainele de casă se mai strîng acum în maldăre la spălat. Încălțările de exterior mă așteaptă în curte, am trecut de la bocanci la adidași, în curînd voi trece la sandale. Nici n-am mai scos din dulap haine pentru un anotimp intermediar, nu avea nici un rost. Cel mai mult durează să fac lista, mă gîndesc că acolo, în marile spații închise și pline de potențiali infectați, trebuie să mă mișc repede, să fiu expeditivă. Îmi pun obiectele pe care vreau să le am la îndemînă prin buzunare – telefonul, lista, pachetul de țigări, bricheta, deși ar fi bine să mă abțin de la fumat, să nu duc țigara la gură. Gelul dezinfectant e în geantă, am găsit un gel nou, am dat pe el 30 de lei, sper să-mi ajungă măcar vreo două săptămîni. Mănuși n-am și am renunțat să mai caut, mîinele mele sînt calde, vii, expuse. Să-mi amintesc ca sub nici o formă să nu mă scarpin la nas oricît de cumplită ar fi mîncărimea. Deși voi avea masca pe față, însă masca mă enervează cel mai tare pentru că respir prost cu ea și mi se aburesc ochelarii. De altfel, mai am doar trei măști, ce voi face cînd se vor termina? Nu voi mai ieși deloc? Ideea de a plăti 150 de lei pentru peticele astea care ne acoperă fețele, expresiile, zîmbetele (acolo unde ele mai există) nu mă încîntă deloc, dar probabil că voi comanda de pe net, voi fi nevoită să o fac. Masca dă o falsă (?) senzație de siguranță, e mai bine cu ea decît fără. Totuși, într-o seară am ieșit pînă la un Shop & Go din cartier, cu un sfert de oră înainte de a se închide, mi-am dat seama că se impunea să mai cumpărăm o sticlă de vin, m-am grăbit, am mers val-vîrtej fără mască. În magazin era pustiu, nu m-am atins de nimic, am înșfăcat sticla de vin, am plătit cu cardul și am ieșit. Abia la întoarcere, cu sticla în mînă, ca bețivii (mă feresc cît pot de pungile de plastic, posibile obiecte contaminate inutile), cînd am trecut pe lîngă un echipaj de poliție care se pregătea să-și facă rondul de seară și să comunice prin megafon să rămînem în casă (s-au uitat lung după mine, dar nu mi-au cerut nimic, oricum nu aveam nici o declarație pentru mica mea ieșire), mi-am dat seama că trăiesc un mic moment de fericire. Fără mască puteam, în sfîrșit, să respir în voie. Și era un aer bun, de după ploaie, ușor înmiresmat, mirosea a pămînt și a flori scuturate. M-am oprit la colțul străzii și am tras adînc aer în piept de cîteva ori. M-am simțit liberă. Cu mască, poți merge oriunde, însă tot te simți captiv.

Așadar, mergem cu mașina ca să facem cumpărăturile săptămînale, în mașină port masca lejer pe bărbie, unii zic că e noul maiou suflecat pe burtă, și fumez. Mă uit pe geam: cît de verde a devenit orașul în doar cîteva zile sau au trecut cîteva săptămîni, luni, nu mai știu deja, nu mai contează. Abia după ce parcăm mașina începe aventura, odată cu atingerea și împingerea căruciorului. În magazin, mă strecor printre rafturi ca o umbră, cu ochii după produsele de pe listă, încercînd să nu mă ating de nimeni și de nimic. Nu mă mai uit la ceilalți oameni, nu mai există. Ciulesc, în schimb, urechile la orice tuse suspectă. Odată, la o coadă într-o farmacie, femeia din fața mea tușea. Deși avea mască, am mărit distanța socială de la doi pînă la vreo cinci metri, aproape că am ieșit din farmacie, pe stradă. Probabil că se observă că mi-e frică, dar și celorlalți le este, trăim o frică comună, ne suspectăm unii pe alții. Distanțarea socială se transformă treptat în aversiune, în ură față de propria ta specie, apoi în mizantropie. Oare se va schimba ceva după ce totul se va sfîrși? Vom reuși să ne mai apropiem, să ne mai atingem la un mod firesc, ca înainte? Sau toată spaima asta va pluti în continuare în aer, invizibilă, la fel ca virusul? Vreo cinci băieți tineri dau năvală la raionul de băuturi, își cumpără gin de fițe, probabil că o pun de-o băută deseară. Rîd, gesticulează, nu țin cont de nimic, se freacă de tine, te dau la o parte, „Doi metri, doi metri!”, le atrage cineva atenția. Pe ăștia îi urăști cel mai tare, deși înainte erau perfect încadrați în normalitate. Acum au devenit niște inconștienți. Frica ține și de vîrstă – o adolescentă de vreo 16 ani, genul inocent, nu sexy, într-o rochie de vară, încălțată cu espadrile, împingea cu grație căruciorul, se prelingea ca o boare, ca o adiere proaspătă printre rafturi, printre sticle cu spirt și hîrtie igienică, tot fără mască și fără mănuși, cu o listă interminabilă în mînă cît pentru trei familii, și se uita cu mirare la noi, ăștia mai boșorogi, bine echipați, baricadați, suspicioși. În lumea ei, coronavirusul nu se inventase încă. Ajungem și noi la casă cu căruciorul plin, cumpărăm mult mai mult ca înainte din moment ce cumpărăturile au ajuns să fie singura formă de entertainment săptămînală, singurul spectacol cu public. La casă trebuie să aștepți, o așteptare istovitoare, de-abia aștepți să ieși din magazin. Abia aici mă uit la fețele oamenilor, ascunse de măști – ăla are cearcăne, nu arată prea bine, femeia aia are o paloare ciudată, e posibil infectată, toți sîntem, de fapt, bolnavi. O zbughim cu căruciorul spre ieșire, profit din plin de dezinfectantul pus la dispoziție de către cei de la magazin, îmi frec zdravăn mîinile, căci vreau să fumez. În mașină, mă mai dau și cu gelul din poșetă, just in case, pornim spre casă, acum regret că toată călătoria se apropie de final. De mult timp îmi propun să ies pur și simplu să mă plimb prin oraș, să scriu pe amărîta aia de declarație – plimbare în scopuri terapeutice, n-aș scrie asta, desigur, aș inventa altceva, să merg 10.000 de pași ca înainte. Dar parcă nu-mi vine. Ce rost au cei 10.000 de pași dacă după ce-i faci nu te poți opri la o terasă, la o bere? Ce rost are orașul fără oameni? Acasă începe adevărata corvoadă – lăsat încălțările în curte, aruncat masca, spălat pe mîini, dezinfectat fiecare obiect și obiecțel – ochelarii, bricheta, telefonul, iar spălat pe mîini, dezinfectarea cumpărăturilor care ia cam o oră, aruncarea ambalajelor exterioare, iar spălat pe mîini. Totul e fără rost – te speli, te atingi, iar te speli. Și cînd crezi că ai terminat pui mîna pe clanță, oftezi și o dezinfectezi, iar te speli. Acum vreo săptămînă începusem să mă relaxez – n-o fi dracul chiar atît de negru, n-o fi virusul ăsta chiar peste tot, atunci ar fi trebuit să fim cu toții bolnavi, n-am auzit de nici un caz de casieră la Mega Image sau de lucrător comercial la Kaufland. A doua zi citesc pe Facebook despre un prieten din Franța care s-a îmbolnăvit fără să se întîlnească cu nimeni, fără să iasă nicăieri, doar pînă la magazin. Devin din nou vigilentă, o iau de la capăt, tresar la cea mai vagă durere de cap, la orice usturime în gît.

Scotocesc printre cumpărăturile pe care le-am făcut, nu vreau nimic de acolo, nu mi-e poftă de nimic. Aș mînca altceva, ceva bun, comand o pizza prin Glovo. E o gloveriță drăguță, o aștept la poartă, scoate pizza din cutie și-mi zice rîzînd: „Puteți să vă apropiați, n-am coronavirus. Încă”. Mă apropii, dar cu fereală, chiar așa speriată de bombe i-oi fi părut? Mi-e rușine de mine. Îmi întinde cutia, pentru o clipă mîinile noastre fără mănuși se ating, simt atingerea ca pe un șoc electric. Orice apropiere a devenit un chin. În noaptea de Înviere, în timp ce mă uitam la slujba online de la o biserică din cartier, o frază din liturghie îmi atrage atenția: „Să ne apropiem, purtători de lumină, și să prăznuim împreună!”. E cîntată de preot în biserica goală și reprezintă perfect paradoxul vremurilor pe care le trăim acum.

Foto: wikimedia commons