Noua Franţă din Vechea Europă
"Oamenii ăştia din Noua Europă au scăpat o bună ocazie să tacă" - citat aproximativ din Jacques Chirac. Ocazia era micul balamuc diplomatic iscat de intervenţia în Irak. Atunci, lucrurile păreau clare. Statele Unite şi Marea Britanie erau pe o pozitie dură, intransigentă, belicoasă. Franţa, Germania şi marea majoritate a puterilor continentale din Uniunea Europeană voiau negocieri şi umblau cu porumbelul păcii după ei în toate spiciurile publice. România, Polonia, Cehia, Ungaria, balticii, Bulgaria (pe scurt, Noua Europă, cum ne-au botezat rapid americanii) erau prinse în cearta dintre Mama (UE) şi Tata (NATO) şi au cam fost de partea americană. Franţa părea că nu mai contează, pe nicăieri prin lume. Azi, lucrurile sînt fundamental diferite. Alegerea lui Sarkozy a schimbat dramatic dinamica politicii externe franceze şi a pus din nou Franţa pe harta marilor puteri, în ciuda gafelor nepermis de dese ale prea-inimosului său ministru, Kouchner. Pe rînd, Sarko a reuşit să "elibereze" asistentele bulgăroaice din Libia (întru ciuda Uniunii care negociase profesionist pînă atunci, din culise), a contribuit la compromisul numit Tratatul de Reformă Instituţională de la Lisabona (întru ciuda Angelei Merkel care a dus, de fapt, greul tratativelor), a lansat la apă proiectul mediteranean al aceleiaşi Uniuni (iarăşi întru iritarea cronicizată a doamnei Merkel) şi, în fine, lovitura de graţie: "rezolvarea" crizei georgiene, cu steagul Uniunii în mîna stîngă şi cu Barroso şi Solana pe laterale (conform aşezării de la conferinţa de presă). Evenimentul este spectaculos. Cel mai important, a dus la încetarea focului. Apoi, într-un context în care americanii şi NATO au scris memo-uri enervate şi scrisori de protest, înîmplarea a arătat că Uniunea Europeană poate ceva pe planul politicii externe şi de securitate. E cam prima oară cînd se vede o atare performanţă. Simbolic şi instituţional, Sarkozy nu s-a dus la Moscova în calitate de preşedinte al Franţei, ci în cea de preşedinte în exerciţiu al Uniunii Europene. E drept că Barroso şi Solana arătau mai degrabă ca doi aghiotanţi care duc servietele, dar asta nu are atît de multă importanţă. Esenţială este concluzia. Ca unul care nu dă multe parale pe importanţa Tratatului de la Lisabona, am căpătat un imbatabil argument pro-reformă: ce s-ar fi întîmplat dacă ruşii atacau pe timpul preşedinţiei slovene? Cît ar fi durat pînă cînd Putin/Medvedev l-ar fi băgat în seamă pe premierul sloven/preşedinte al Uniunii? Care ar fi fost poziţia de negociere? Mai rău, ce ar fi fost dacă la rînd era Lech Kaczyn´ski, polonezul, cu ştiutele sale antipatii (de înţeles, poate) faţă de ruşi? Sau vreunul dintre liderii baltici? Sau austriecii, parteneri, prin OMV cu Gazprom, în proiecte de multe miliarde de euro? Preşedinţia lui Sarko a fost o şansă pentru Europa la momentul crizei georgiene şi o demonstraţie a faptului că Bruxelles-ul are nevoie de un preşedinte pe termen mai lung de şase luni, o personalitate puternică, un om care să poată avea o poziţie solidă de negociere (favoritul meu rămîne Tony Blair). Este un argument foarte bun în favoarea reaşezării instituţionale prevăzute de actul de la Lisabona. E drept că am întrebat şi eu, în dreapta şi stînga (politice, evident), cum ar fi fost dacă Franţa nu ar fi recunoscut Kosovo. Şi dreapta, şi stînga au recunoscut că ar fi fost mai bine. Sarkozy ar fi avut cîţiva centimetri în plus în înălţime, utile pentru discuţiile de la Kremlin. Deşi tradiţional mai degrabă pro-Serbia, diplomaţia din Hexagon a considerat potrivit să facă, la un moment dat, o concesie americanilor, de dragul încălzirii globale (a relaţiilor transatlantice, normal). Pe de altă parte, România şi celelalte şase ţări europene care nu au recunoscut Kosovo au acum poziţia de a pronunţa celebrul "I hate to tell you I told you". Se poate afirma, fără mari riscuri, că miopia lui Chirac este balansată acum, cu succes, de flamboaiantul Sarko. Replica iritată de acum cîţiva ani a lui "fr