Noua arhitectură a puterii
Nu e nici o surpriză: Recep Tayyip Erdogan a cîștigat alegerile prezidențiale din Turcia. Iar partidul său, AKP, se menține la putere și va forma viitorul guvern. „Noul“ președinte și-a desenat, cu grijă, din timp, arhitectura statului pe care îl poate conduce pînă cel puțin în 2023. Multe dintre dispozițiile adoptate la referendumul constituțional de anul trecut au intrat deja în vigoare. Președintele republicii va avea mult mai multe puteri: funcția de prim-ministru nu mai există în ierarhia executivului, fiind preluată chiar de președinte; tot el alege și membrii cabinetului. Parlamentul are un rol redus. Iar președintele are o mare influență asupra sistemului judiciar. Noua republică e deci un fel de sultanat: un hibrid care pune laolaltă prerogativele președinților din cele două modele democratice prezidențiale de la care spune că se inspiră Erdogan – cel francez și cel american –, fără a prelua însă și mecanismele de echilibrare a puterilor în stat. Rezultă o pseudodemocrație, un regim superprezidențial cu toate atributele unei dictaturi.
Însă nu doar alcătuirea acestui stat reprezintă un risc pentru democrație și statul de drept, ci și abuzul de super-putere. După lovitura de stat eșuată din iulie 2016, președintele Erdogan a instituit starea de urgență și a lansat ceea ce mulți comentatori consideră a fi o adevărată campanie de epurare politică. În jur de 50.000 de persoane au fost arestate în lunile care au urmat: jurnaliști, angajați ai administrației, militari și polițiști. Alte 150.000 de persoane au fost demise sau destituite – inclusiv angajați ai sistemului de învățămînt. Erdogan a arătat, prin prelungirea acestei stări de urgență și prin extinderea nelimitată a prerogativelor, cam ce fel de stat vrea să creeze. Constituția oricum permite un fel de autocrație, însă devine tot mai clar că, prin perpetuarea stării de urgență, se naște o dictatură.
Turcia a oferit Occidentului o lecție de democrație, a spus președintele după aflarea rezultatelor. Într-o logică a populismului cinic, are dreptate. Pentru că, în democrație, majoritate înseamnă putere. Însă Erdogan a obținut majoritatea (la o diferență de 2%) și se menține la putere pe baza unui discurs care polarizează: mobilizînd electoratul conservator, de dreapta, nostalgic-otoman și religios, și discreditînd adversarii de orice fel. Pentru o țară ca Turcia, unde trăiesc împreună grupuri sociale, culturale și etnice diferite, un sistem prezidențial construit astfel poate fi fatal pentru libertate și pentru democrație.
De altfel, observatorii OSCE au atras atenția că în timpul campaniei electorale nu au existat șanse egale pentru toate partidele. Starea de urgență a adus nenumărate restricții în ceea ce privește adunările publice ale Opoziției. În plus, dezbaterea electorală a fost de fapt un one man show: 90% din spațiul emisiunilor electorale de pe posturile publice i-a fost dedicat lui Erdogan și partidului său, AKP; multe companii private de media i-au fost, de asemenea, obediente. Pe de altă parte, potrivit organizației Reporteri fără Frontiere, Turcia este „cea mai mare închisoare pentru jurnaliști“. În 2017 se situa pe locul 155 (din 180) în clasamentul mondial al libertății presei. Un bilanț din 2016 indica 150 de jurnaliști aflați în detenție. 170 de publicații au fost suspendate în urma puciului și peste 100.000 de site-uri sînt blocate. Erdogan a profitat de puci pentru a-și elimina, prin decret, adversarii politici și pentru a închide gura presei critice. Mai poate fi vorba de pluralism?
Derivele acestui regim se vor re-simți și în plan internațional. Turcia s-a apropiat în ultimii ani de Rusia – politic, dar și economic. E vorba, printre altele, de proiecte comune: un nou sistem de apărare și un reactor nuclear promise Turciei de Rusia. NATO nu poate decît să constate, probabil cu îngrijorare, aceste evoluții. Și să pregătească strategii de seducție. Întărit, relegitimat de ultimele alegeri, Erdogan se va simți îndreptățit să mențină cursul antioccidental pe care a înscris țara deja de mai multă vreme. Obiectivul de integrare în UE a fost de mult abandonat, printre altele și datorită unor incompatibilități structurale. Dacă în ceea ce privește raporturile economice nu se vor constata mari schimbări, este foarte posibil ca relațiile bilaterale ale Turciei cu statele din UE să aibă de suferit. Nu e exclus nici ca Turcia să renunțe la acorduri importante, așa cum e cel cu privire la refugiați.