Note și gînduri din carantină

23 mai 2020   PE CE LUME TRĂIM

În lunile în care am stat închiși în case, am ținut un mic jurnal pe Facebook. M-a ajutat să-mi păstrez cît de cît optimismul și să rămîn cu mintea întreagă. Redau aici cîteva fragmente.

24 martie

Azi-noapte am visat că găsisem la market două geluri dezinfectante, ultimele. Nu-mi venea să cred. N-am mai avut o așa stare de fericire (în vis) decît atunci cînd găseam Pepsi pe vremea lui Ceaușescu.

Azi-dimineață am avut și primul atac de panică de cînd cu nebunia asta... noroc că am destul Xanax în casă. Anxioși din toate țările, uniți-vă!

Am fost la un Shop & Go mic, închipuindu-mi că nu era nimeni. Densitatea de mușterii pe metru pătrat era, însă, mai mare decît la un supermarket din ăla unde aștepți afară, la coadă. Ce-am rezolvat? Însă aveau făină, aveau chiar și pui.

Nu știu alții cum sînt, dar eu nu pot să respir deloc cu masca... și mi se aburesc și ochelarii de la ea, nu mai văd nimic. Eram ca o muscă beată în magazin, mă izbeam de tot, inclusiv de oameni.

Îți ia 15 minute să faci cumpărăturile și o oră să le dezinfectezi cînd ajungi acasă.

26 martie

Azi am luat COVID-ul în piept și am ieșit la cumpărăturile cele importante pe care le amînăm de cinci zile. Un argument convingător a fost că nu mai avea pisica nisip.

Mai întîi am completat declarațiile pe proprie răspundere care mi s-au părut pierdere de vreme. Am bifat tot.

Aveam măști și o singură pereche de mănuși (de la o vopsea de păr). Am stabilit să le poarte cel care împinge căruciorul... grea sarcină!

Pe drum, pe Ștefan cel Mare erau mai multe filtre de poliție (politiștii purtau măști). Au oprit niște amărîți de pensionari cu o Solenza.

Am stat mai bine de o jumătate de oră la coadă în fața magazinului. Doi băieți din spatele nostru vorbeau despre mersul la curve, că n-ar mai fi indicat acum, și rîdeau.

Cînd am intrat, în sfîrșit, un cuplu tînăr și zglobiu din fața noastră a cerut personalului magazinului niște mănuși... s-au uitat la ei ca la niște extratereștri.

Magazinul era aprovizionat cu de toate. Un rai al consumului, ce mai! Am făcut mai multe cumpărături decît la orice Paște sau Crăciun din viața mea... Dacă vine sfîrșitul lumii, măcar murim cu burta plină. 

Mă gîndeam azi că, dintre toate posibilele catrastrofe planetare, pe asta mi-o doream cel mai puțin, e un coșmar pentru un ipohondru... aș fi preferat varianta cu meteoritul sau cu invazia. Cînd ne-am întors acasă – străzi pustii, dezolant, foarte multe pungi și ambalaje pe care le lua vîntul pe sus (probabil că și măturătorii lucrează de acasă) pluteau... un soi de Romanian Beauty.

29 martie

De două zile iar nu mă mai uit la știri, nu mai pot. Să-mi ziceți doar cînd pot să ies din casă, să nu ies cumva la următoarea pandemie. Asta dacă o să mai vreau să ies...

Nu știu voi cum sînteți, dar eu, una, nu mai am stare nici de citit, nici de scris. Acum îmi dau seama că faza cu scrisul nu ține de condițiile ideale pe care ni le doream cu toții – liniște, casă izolată la țară, lipsa de factori disturbatori, frigider plin, vin bun. Ține doar de condițiile ideale din mintea ta, iar dacă ea e vraiște...

În schimb, am făcut level 25 în The Elder Scrolls Online. E mult optimism în jocurile astea video. Ai poțiuni de health care îți umplu viața, dacă mori, învii ceva mai încolo și o iei frumos de la capăt. 

Aseară am ieșit după țigări și m-a luat la rost o țigăncușă de pe strada de alături care se plimba la braț cu o prietenă (să vă explic: de regulă, ea și familia ei se mută în stradă de cînd dă colțul ierbii și pînă prin octombrie... cu canapea, masă, scaune, covoare, jucăriile copiilor mici etc., acum nu se mai poate, deh!). „De ce nu stați în casă? Nu vă e frică că vine coronavirus?” Eu: „Nu e încă ora zece, vine mai încolo...”. Ne-am despărțit în relații bune.

30 martie

Părinții mei locuiesc la Cîmpina, la fix 100 de kilometri. Ultima oară i-am văzut la începutul lui ianuarie, cînd i-am ajutat să se mute într-o casă nouă. Deja mi se pare că au trecut secole de atunci. Aseară am avut o „sesiune video” pe WhatsApp în care ne-au arătat cum și-au mai aranjat casa – uite, aici am pus tabloul lu’ bunică-ta, uite camera de „adolescent” a lui Anton, uite sufrageria – fotoliile astea noi ocupă cam mult spațiu... Părinții mei sînt la o sută de kilometri, un drum pe care îl facem lejer cu mașina într-o oră și un pic, însă acum mi se pare că la fel de bine eu aș putea fi la New York sau la Sydney, iar ei au rămas în România. E același lucru. N-o să petrecem Paștele împreună și cred că e pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. Paștele e sărbătoarea mea preferată și nu neapărat din motive religioase, ci pentru că ziua e în creștere, e lumină, e bucurie, o promisiune a verii ce va urma. Și nici n-o să mă sune mama cu o săptămînă înainte ca să facem la telefon lista cu ce-o să gătească. Ai mei sînt în categoria „de risc”, stau în casă, desigur. Mama s-a adaptat ușor, dintotdeauna i-a plăcut să stea acasă. E activă pe FB, se uită la seriale pe Netflix. Anton, în schimb, care e „tînăr și neliniștit”, profită la maximum de orele de „permisie” oferite de guvern și plimbă cîini inexistenți prin toată Cîmpina. La 70 de ani, de multe ori mi se pare că e mai sănătos și mai tonic decît mine, la 40. 100 de kilometri... iată cum distanțele și spațiul în sine pot deveni atît de relative, cine s-ar fi gîndit?

13 aprilie

Stau în curte ca la Ritz și îl aștept pe băiatul de la Glovo. De pe straduța mea, se aud vocile copiilor care se joacă, se dau cu un soi de biciclete și vorbesc între ei: „Uite, aici e casa ta!”, „Da, trebuie să duc de mîncare la vacă!”, „Foarte bine, vaca dă lapte... aici e și casa mea!”. Nu știu de-a ce se joacă, dar e reconfortant. 

Trec și doi bărbați care vorbesc despre sparanghel. „Nu știu ce e ăla sparanghel...”, zice unul. „Poate că am mîncat vreodată sparanghel, la restaurant, mi l-au adus la o bucată de pește... ce le-o fi trebuind la nemții ăia sparanghel?!” E simplu – problema migrației în vremuri de pandemie se reduce la What the fuck is sparanghel?

Se aude și o muzică, dintr-o curte îndepărtată, după miros cineva o pune de niște mici...

Se înserează treptat. Lumea exterioară se reduce la niște voci, o mierlă, o bucată de cer, băiatul de la Glovo care e pe drum și ne aduce ceva bun, pisica noastră care se plimbă brambura din casă în curte și invers, o doare burtica, a mîncat cu prea multă poftă pateul Gourmet.

Mulți sînt în linia întîi – doctorii, farmaciștii, politiștii... le mulțumim, desigur. Dar cine e în linia a doua? Dar în a treia?

Viața continuă alături de noi, dincolo de noi. Sushi se uită circumspect la papucii noștri „infectați”, lăsați regulamentar la intrarea în casă. Undeva, acolo sus, se vede o stea! Acolo cum o fi? Tot cu mască, tot cu COVID? 

19 aprilie

Cîteva note, de Paști. A început devreme, lumina a ajuns la noi pe străduță pe la ora 9. Jucam un joc – îi omoram pe unii dintr-un cult mistic, periculos. Toate jocurile, la fel ca și viața noastră, sînt bazate pe conflict, oare de ce? M-a sunat vecinul de sus ca să mă întrebe dacă nu vreau lumină. M-am fîstîcit. „Nu e nevoie, nu am pregătit nimic, nici măcar o lumînare!” Mi-a dat el o candelă de toată frumusețea. Am adus lumina în casă și am privit-o mult timp, mi-a dat o stare de bine...

După ora unu, am ascultat slujba online de la biserica Silvestru, o biserică de care mă leagă multe lucruri. Fără să fiu un creștin practicant, biserica goală m-a emoționat profund... Preotul mai trecea pe lîngă camera video care dădea din cînd în cînd rateuri ca să zică în cameră „Hristos a înviat!“. În fond, orice performance, inclusiv cel religios se adaptează în funcție de vremuri.

La un moment dat, am făcut un switch pe Putna, deja altă scenă! Mai multe camere video, dissolve, car de transmisie live în toată regula... în biserică era și „contact uman” între călugării de la mînăstire, din cînd în cînd se auzea cîte o tuse grea care te punea pe gînduri... însă cel mai mult m-a pus pe gînduri această cîntare liturgică a preotului: „Să ne apropiem, purtători de lumină, și să prăznuim împreună”. Cred că reprezintă chintesența paradoxului pe care îl trăim în aceste zile.

Azi, în curte, vorbesc cu mama pe video, pe WhatsApp, insistă să ne și vedem, deși eu nu sînt fan video în aceste vremuri... tot timpul mi se pare că arăt ca trezită din somn. Ciocnim un ou virtual. Din cartier vine o boare de manele. Se aud și multe voci vesele care se întretaie... e Paștele, în fond, o sărbătoare a speranței... cine i se poate împotrivi?

Mai multe