Note recente

18 noiembrie 2010   PE CE LUME TRĂIM

● Mă întreb cum anume gestionează ceilalţi sentimentul acela tăios şi adînc pînă în viscere, cu gust amar şi efect de venin, greu ca plumbul şi vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlneşte şi recunoaşte un ticălos. De cîţiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notiţe şi improvizez un text despre ipochimen, aşa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei. Peste cîteva zile, citesc ce-am scris şi mă binedispun imediat. Fie că îmi place textul (vanitatea mea bate infamia lui), fie că regăsesc pe ticălos într-o lumină diferită. Cînd îl văd, mă enervez. Cînd citesc ce-am scris despre el, mă amuz.  

● Recitesc, după mulţi ani, eseul despre Machiavelli scris de Isaiah Berlin. Nu mai ţin bine minte ce reacţie am avut la prima întîlnire cu acest text, dar acum sînt pur şi simplu fermecat. Un text în care se vorbeşte despre Machiavelli în singurul mod cu putinţă: îl explică decupînd contururi şi eliminînd ceea ce Machiavelli nu este. Ceea ce rămîne este Machiavelli. Precauţia de la începutul eseului este necesară pentru a susţine întreg demersul. Se trec în revistă zeci de interpretări şi descifrări ale scrierilor sale – fiecare cît se poate de diferită de cealaltă. Paradoxul lui Machiavelli este ştiut: un autor care a scris extrem de clar, aproape fără stil, dar este perceput în atîtea feluri de parcă ar fi un ermetic. Un biograf recent scrie despre celebrul florentin aşa: „A fost o figură extrem de complexă, şi efortul de a-i fixa profilul poate duce la efectul produs de abordarea unui hotdog: îl muşti la un capăt şi tot ce conţine se scurge pe la capătul celălalt“. Isaiah Berlin pare a fi de aceeaşi părere, căci împrejmuirea pe care el o face subiectului încearcă tocmai să evite acest risc. În fond, comite şi el un machiaverlîc... 

● Prietenul meu T.P. merge la serviciu, în fiecare zi, cu cîteva cărţi în geantă. Le pune pe pupitru cum intră în birou şi încearcă, pe tot parcursul zilei, să citească. Cărţile sînt de o diversitate uluitoare. În acelaşi pachet se află o biografie a lui Freud în germană, Chesterton în engleză, un roman poliţist de oarecare vogă, în franţuzeşte, teatru de Beckett în româneşte şi o ediţie interbelică a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. La sfîrşitul zilei, negreşit, T.P. se vaită că nu a putut citi mai nimic din cauza vacarmului din jur, agitaţiei şefilor şi exceselor comunicaţionale ale colegilor care nu-i dau răgaz. Aşază nefericit cărţile în geantă şi pleacă. A doua zi, geanta conţine Cervantes în franţuzeşte, epistolele lui Caragiale, ultimul Houellebecq tradus la Polirom, poemele lui Rilke în germană şi o carte americană despre obîrşia straussiană a neoconservatorilor din Washington. Finalul zilei e similar. Şi tot aşa, zi de zi, inepuizabil în efortul de a aduce cărţi din orizonturi cît mai vaste. La început, îl priveam ironic. Îmi spuneam că e fie nebun, fie ieftin vanitos. Vrea să epateze ori chiar suferă de un dereglaj intelectual, pentru că a citi deodată Goethe, Paul Auster şi Dimitrie Cantemir poate fi lesne luat drept un semn de sminteală. Dar după ce l-am văzut făcînd acelaşi lucru un an, zi de zi, mi-am schimbat complet părerea. Acum, mă uit la el ca la un erou.  

● O ţară întreagă vorbea despre internarea în spital a lui Adrian Păunescu, iar colegul meu îmi spune că este cel mai mare poet român afirmat după Al Doilea Război Mondial. Îi spun că, totuşi, mai trăiesc şi astăzi Emil Brumaru şi Mircea Ivănescu. Că, în anii ’80, încă mai trăiau şi Mazilescu, şi Dimov. Nu auzise. Decid să plusez. Totuşi, zic, Nichita! „Eh, zice colegul meu, nu pot reţine nici un vers din Nichita Stănescu. Ăsta-i pentru voi! Dar din Păunescu, ştiu strofe întregi.“ Provocat de mine, spune cîteva versuri păunesciene ale unor cîntece celebre de pe vremea Cenaclului „Flacăra“. Îmi dau seama că omul le ştie pentu că acele cîntece au devenit şlagăre. Îi spun şi eu cîteva versuri de Nichita uşor de auzit mai tot timpul la radio datorită splendidei muzici a lui Nicu Alifantis. Le recunoaşte pe loc. Vezi, îi spun, că ştii şi versuri de Nichita Stănescu! Cînd a venit vestea morţii sale, mi-am amintit brusc un detaliu. A fost o vreme cînd eram chemaţi amîndoi cu strînsă regularitate în diverse emisiuni la Realitatea TV. De fiecare dată, ne contraziceam frenetic. Cînd se enerva de-a binelea, mă privea crunt şi mă ameninţa cu forţa lui polemică. „Nu mă provocaţi! Vreţi să intrăm în polemică? Nu mă provocaţi!“ îmi spunea tunător. Nu ştiu de ce, îmi plăcea momentul acesta. La a şasea ori a şaptea emisiune, regăsindu-ne în studio unul lîngă celălalt, îmi şopteşte cu aer pişicher: „Ăştia ne cheamă tot mai des împreună. Facem rating!“. Nu spun ceva nou – toată lumea ştie că lui Adrian Păunescu îi plăcea ratingul.   n Sf. Ioan Gură de Aur: „Înainte să fie săvîrşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gîndul. Abia după ce este săvîrşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugînd îndrăzneala conştiinţei.“  În toi de noapte, am întîlnit acest pasaj. Vorbeşte direct despre insomniile mele…

Mai multe