Note de pe marginea unui război

Scriu rîndurile astea într-un hotel din Rădăuți, așteptînd să văd dacă voluntarii de care m-am lipit cu o zi înainte reușesc să ajungă la Cernăuți cu ajutoare. E vorba de alimente de bază, produse de primă necesitate și ceva medicamente.

Pe drumul spre graniță am ascultat probabil zeci de conversații telefonice legate de nevoile ucrainenilor. În diverse forme și feluri, românii se organizează. Nu mi-e clar încă dacă sînt și eficienți, nu mi-e clar dacă reușesc să răspundă exact nevoilor celor de dincolo de frontieră, dar mi-e clar că efortul e mult mai mare decît reușește presa să relateze.

Din conversațiile de ieri am dedus că foarte mulți dintre cei implicați nu trec prima oară prin așa ceva. Există deja un soi de rețele ad-hoc care se activează în crize. Au existat probabil dintotdeauna, dar au căpătat vizibilitate, putere și un soi de încrîncenare în anul în care s-a întîmplat dezastrul de la Colectiv.

Citesc undeva pe Internet comentariul unui om care spune ceva care mai întîi mă enervează, apoi îmi dă de gîndit. Îl reproduc aici:

„Sînt atîția români fără adăpost și n-am văzut pe nimeni să-i găzduiască. Sînt atîția copii care nu au ce mînca și nu îi ajută nimeni.

La farmacie am văzut bătrîni care nu-și pot lua medicamente din cauza sărăciei, dar n-am văzut pe nimeni să le plătească în locul lor.

Sînt atîția români care nu mai au loc de muncă și nu-și pot achita facturile și nu au ce le pune copiilor pe masă, dar n-am văzut pe nimeni să se ofere să le plătească sau să se ofere să-i găzduiască!

...ce miloși ați ajuns, mă…”

A trecut multă vreme de cînd nu mai reacționez imediat atunci cînd văd pe careva spunînd lucruri cu care nu sînt de acord. Dar recunosc că încă mă enervez. 

M-am întrebat dacă doar despre milă este vorba în mobilizarea de zilele astea. Nu cred. Sau, mai corect spus, nu mai cred acest lucru. Cred că e vorba și de frică, și de bunătate simplă care nu are nevoie de explicații, și de nevoia de a nu sta cu mîinile în sîn în vremuri în care te întrebi, nu întotdeauna cu voce tare, dacă nu cumva lumea nu va mai fi niciodată așa cum o știai.

Asta pe de o parte. Pe de alta, care e rostul analizării motivelor care îi fac pe români să doneze, să se organizeze și uneori chiar să riște un pic încercînd să facă bine? Contează? În marea schemă a lucrurilor, cred că nu.

Poate nu e altruism, ci e calcul. Poate e o nevoie bizară de adrenalină. Sau poate e ispășire de păcate vechi, din vieți trecute. E irelevant. Sînt convins că foarte mulți dintre cei care se implică zilele astea încercînd să ajute nici măcar nu s-au întrebat de ce o fac. Și dacă ei nu o fac, de ce ai face-o de pe margine? Ajută la ceva? Poate doar la alimentarea unui pesimism funciar, a unei perspective asupra vieții care te face să crezi că întotdeauna o să pierzi. Așa o fi, dar cred că asta se verifică doar la final.

În noaptea trecută, într-o comună de lîngă graniță am văzut sute de studenți asiatici cazați într-o sală de sport. Veniseră pînă la Cernăuți cu trenuri și autocare. De acolo, mulți dintre ei au făcut drumul pe jos. La graniță au fost preluați de autocare care îi aduseseră în această comună aflată la vreo douăzeci de kilometri distanță. Vorbesc cu primarul. Îmi spune că tinerii aceia sînt mișcați rapid prin graniță ca să nu se aglomereze dincolo de limita capacității instituționale de a-i procesa. Apoi sînt trimiși la el.

E ușor flegmatic, ușor ironic. Privind peste capetele asiaticilor obosiți și cu priviri goale din fața noastră, îmi spune că se teme sincer că va fi amendat pentru tabăra ad-hoc pe care a organizat-o. „Păi, nu e făcută în colaborare cu Guvernul?“, întreb eu naiv. Se uită la mine și începe să rîdă. Apoi îmi explică că se descurcă cu donațiile venite din țară și cu ajutorul localnicilor.

Și e destul de evident că, în pofida foarte bunei organizări, locul este amenajat cumva improvizat. Peste tot pe jos, oamenii dorm pe pături donate, covoare (recunosc cîteva persane „clasice”) și se învelesc cu pături de toate culorile și modelele. Voluntarii umblă printre ei și le oferă diverse lucruri. Ceaiuri, alimente. Găsesc cumva înduioșătoare și suprarealistă imaginea unor indieni care mănîncă resemnați niște scovergi clasice aduse de cineva. Mă gîndesc că gustul trebuie să li se pară straniu și simt nevoia să îi spun unuia dintre ei că sînt și mai bune calde. Îmi dau seama că gîndul e stupid și mă abțin.

La plecare, în fața sălii de sport parchează alte două autobuze. E un soi de agitație în jurul lor. Voluntarii mută bagajele înăuntru, dar de coborît nu coboară nimeni. Încerc să înțeleg de ce și aflu repede. În mijlocul nopții, în ceea ce mie mi se pare prima și singura zi de iarnă din sezonul ăsta, asiaticii nu vor să se oprească. Vor să meargă mai departe.

Pot doar să îmi închipui la ce se gîndesc: în urmă cu 12 ore pe deasupra lor zburau avioane militare, probabil au auzit zgomotul bombardamentelor. Erau singuri. Pe cît de mulți, pe atît de singuri. Acum sînt într-o țară străină, și mai străină decît aceea pe care au lăsat-o în urmă, și se tem că vor fi iar abandonați. Ar vrea acasă, ar vrea să se termine coșmarul.

Gazdele reușesc în cele din urmă să îi convingă că totul va fi OK. Mai au nevoie doar de un pic de răbdare. În partea cealaltă a țării în care tocmai au intrat e un aeroport mare de unde vor pleca acasă. Trebuie doar să aștepte un pic. Acum e rîndul colegilor lor mai norocoși cu 12 ore, cei care au petrecut deja o zi în sala de sport. Ei pleacă primii.

Primarul îmi spune că la frontieră sînt alți trei mii de studenți. Are o atitudine de business as usual. „Te descurci?”, îl întreb. Face o pauză înainte să răspundă și mă privește un pic ironic, un pic condescendent, un pic amuzat: „Păi, ce să fac, mă descurc”.

Nu știu dacă lumea se termină mîine, dar, credeți-mă, ar fi păcat. 

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.