Note

13 august 2009   PE CE LUME TRĂIM

● Printre cei mai mulţi dintre cei care au supravieţuit celui Dintîi Război Mondial, circula convingerea că acel război fusese un fel de război suprem, de război al războaielor, un război care încheia toate războaiele lumii. Fusese, într-adevăr, o grozăvie cum nu mai văzuse nimeni! Cei care l-au trăit erau pe deplin îndreptăţiţi să creadă că ceva similar este cu totul improbabil, pentru simplul motiv că nimeni nu trăieşte de două ori în viaţă cataclisme istorice. Aşadar, a apărut imediat un fel de optimism palid, care se consolida pe măsură ce fraza se tot repeta. Cine ar mai putea fi în stare să repete aşa ceva vreodată? George Santayana răspundea acestor optimişti că "numai morţii cunosc sfîrşitul tuturor războaielor". Nu mai e cazul să o spun, optimismul acestor oameni care tocmai cunoscuseră infernul dintre 1914 şi 1918 s-a dovedit a fi naiv. A urmat ceva încă şi mai groaznic! Am mereu în minte acest lucru cînd spun că, totuşi, războiul la scară mare, mondial, pare imposibil acum. Nici măcar, "războiul total" nu mai pare plauzibil astăzi. Distrugînd marile idei ale omenirii, printre care şi cea de eroism, post-modernitatea a făcut şi ceva bun: a făcut imposibil războiul eroic şi, prin asta, un anumit fel de război, aşa cum îl ştim din cărţile de istorie. Au rămas însă terorismul, luptele de gherilă şi insurgenţele de tot felul, ca forme "căzute" ale războiului. ● În mai 1838, Metternich află că Talleyrand a murit şi reacţionează imediat: "Ce-o fi vrut să spună cu asta?". Suprem omagiu pentru Talleyrand! Dar ce cădere pentru diplomaţie! Cu Talleyrand, diplomaţia a devenit un fel de legendă elegantă, plasată la întîlnirea cabotinismului cu escrocheria. Cu Talleyrand, gîndirea conspiraţionistă a obţinut încă un argument, iar cinicii au dobîndit iluzia respectabilităţii. Cît de jos ajunsese, deja, nobila artă a diplomaţiei! Poate că-i voi contraria pe mulţi, dar prefer felul în care se face astăzi diplomaţie, celui practicat în vremea Congresului de la Viena. ● O fi America un hegemon deja îmbătrînit, cum spun unii? Lumea, oricum, nu mai este de mult unipolară, aşa că America nu mai este un hegemon. În plus, America însăşi se schimbă serios. Naţiunea americană are, deja, altă compoziţie decît avea cum 30 de ani, este încă şi mai diferită de ceea ce era acum 50 de ani şi este, evident, cu totul şi cu totul altceva decît era în 1776, cînd a început drumul de la colonie la hegemonie. Şi totuşi, chiar dacă America nu mai este suficient de convingătoare pentru a conduce lumea liberă şi suficient de puternică pentru a învinge orice inamic, rămîne ţara indispensabilă. În anii ’90, America conducea lumea. A fost un deceniu frumos, poate cel mai frumos care a fost dat generaţiei mele. ● Veştile din Afganistan nu sînt bune deloc. Incapacitatea ţărilor libere de a se concentra responsabil pe acest subiect este dezolantă. Pe de o parte, comandanţii din teren cer mai multe trupe. Pe de altă parte, politicienii din ţările lor nu le dau. Apoi, Guvernul afgan este tot ce poate fi mai rău: corupt, incompetent, lipsit de autoritate reală. Iar noi, susţinem acest guvern nu pentru că pare cel mai bun dintre cele posibile, ci pentru că un altul e pur şi simplu imposibil de imaginat. În 2003, talibanii exercitau o influenţă serioasă în 30 dintre cele 364 de regiuni ale ţării. Acum, acţionează intens în 160 de regiuni. Opinia publică din ţările libere cere ca acţiunile militare ale NATO/ISAF să fie tot mai restrînse ca amploare, iar eforturile să fie concentrate pe obiective civile, precum construirea naţiunii, a statului de drept, a infrastructurii, programe umanitare etc. O întreagă legiune de exponenţi ai gîndirii slabe a băgat în capul oamenilor că o confruntare precum cea din Afganistan se cîştigă cu soft power, şi nu cu hard power. Perfect pentru timpurile acestea: civilizaţia democratică de azi este dispusă mai degrabă să dea bani, decît să jertfească vieţi pentru propria apărare. Iluzia că soft power substituie sau, mai mult, este cu mult mai eficientă decît hard power se plăteşte scump, prin prelungirea nefericită a acestui război care va consuma bani şi nu se va opri vreodată să consume şi vieţi. Adevărul este că nu am reuşit să găsim formula îmbinării celor două feluri de power. Mental, sîntem încă blocaţi în dihotomie, iar administrativ, sîntem răstigniţi de propria noastră birocraţie. ● De cîţiva ani, luciditatea în analiza relaţiilor transatlantice se traduce într-o preocupare: găsirea celei mai tari formule care să arate cît de diferiţi sînt americanii şi europenii. Pînă acum, nimeni nu a găsit ceva mai puternic decît Robert Kagan care, parafrazînd titlul unei cărţi despre relaţia dintre sexe, a spus în 2003 că americanii sînt de pe Marte, iar europenii " de pe Venus. Planete diferite, simboluri opuse, destine fără legătură. Recentele alegeri îi dau dreptate. Majoritatea ţărilor europene sînt conduse de guverne şi lideri de dreapta, iar la ultimele euro-alegeri popularii au cîştigat distanţat. În acest timp, americanii au virat spre stînga şi cochetează cu socialismul " cel puţin aşa se vede din Europa. Şi totuşi, America şi UE sînt, fiecare pentru celălalt, cel mai important partener economic. Schimburile comerciale transatlantice totalizează, într-un an, o treime din schimburile comerciale ale planetei, în privinţa bunurilor, şi mai bine de 40%, în privinţa serviciilor. Împreună, America şi Europa totalizează cam 60% din PIB-ul lumii. Aici, în lumea atlantică, se dă tonul economiei mondiale. Mai mult, avem rădăcini culturale şi politice comune. Dacă e adevărat că o democraţie se recunoaşte după cărţile ei fundamentale, este de subliniat că, deşi există atîtea diferenţe între sistemele politice de pe cele două maluri ale Atlanticului, noi, europenii, şi ei, americanii citim cam aceleaşi cărţi, ne referim cam la aceiaşi autori şi vehiculăm cam aceleaşi standarde în materie de democraţie.

Mai multe