Noroc cu melancolicii

"15 iunie 1974. Patruzeci de ani şi-n suflet aceeaşi adolescenţă amară: am trecut prin tot soiul de situaţii, dar felul meu de a fi şi a reacţiona a rămas acelaşi. Anii mei nu se adună, ci fug, se risipesc, iar fiinţa mea adîncă e la fel de vulnerabilă ca la douăzeci de ani. Nu mă pot împiedica să cred că atîta vreme cît îmi resimt vîrsta ca pe-o abstracţie, totul e bine (acest bine fiind însă şi el tot o abstracţie). Ionel îmi scria mai de mult că sînt un om norocos " ca toţi melancolicii. Are dreptate, numai că melancolia mea e extrem de eficace în a goli norocul, sau percepţia lui, de sensul realităţii. Reală rămîne doar melancolia."* Melancolicii se plasează, întotdeauna, la o graniţă. Ei sînt oamenii frontierei. Ei nu aparţin niciodată, pe de-a-ntregul, unei singure lumi. Biografiile lor îi ţin prizonieri într-o parte, dar sufletul şi mintea lor sînt, cel mai adesea, în partea cealaltă. Ei sînt purtaţi în viaţa lor, care se derulează evenimenţial într-o anumită lume, de dorinţe, reverii, nostalgii sau remuşcări din cealaltă lume. Oamenii aceştia au noroc " spune prietenul lui Matei Călinescu. În fond, ghinionul e atît de legat de context, de o anumită lume şi numai de ea, încît cei care sînt între două lumi nu pot fi loviţi din plin. Există mereu o bună parte din fiinţa unui melancolic care, în lumea cealaltă fiind, este inaccesibilă ghinionului, tocmai de aceea. Acesta este, poate, norocul melancolicului. Norocul înţeles ca lipsă a ghinionului, dar nimic mai mult. Matei Călinescu stă la mai multe graniţe deopotrivă şi, de aceea, melancolia lui e cu adevărat spectaculoasă. Mai întîi, el stă la graniţa dintre lumea americană şi lumea românească. Ani la rînd a locuit într-una din cele două lumi şi a vibrat interior la cealaltă. Apoi, Matei Călinescu stă la graniţa dintre spaţiul cotidianului şi literatură. Vedeţi, evit cuvîntul "realitate" în acest binom, pentru că, luat repede, n-aş şti să spun dacă există o altă realitate în afara povestirilor, scrise ori nu, despre ceea ce trăim noi ori alţii. Acesta e spaţiul literaturii în sens american (fiction). Ce altceva există cu adevărat în afara sa îmi e neclar. La limita acestui spaţiu al naraţiunii-literatură, acolo unde el se opreşte şi începe viaţa înţeleasă ca voinţă sau ca ambiţie sau ca epifanie sau cum vreţi dvs., îşi are foişorul de observaţie Matei Călinescu. În fine, Matei Călinescu stă la graniţa dintre lumea scriitorului şi lumea criticului şi a profesorului. Autorul lui Zacharias Lichter, dar şi al unor volume de poezii (sper să nu comit o indiscreţie dacă mărturisesc că, acum cîţiva ani, discutînd cu el despre identitatea sa intelectuală, mi-a spus fără ezitare: "de fapt, eu sînt poet") este şi un mare comparatist, autorul unor contribuţii majore la teoria lecturii sau la înţelegerea relevanţei operei scriitorilor moderni, a lui Mateiu Caragiale, a lui Mircea Eliade, a lui Eug