Noroc că am ditamai chelia
Sînt de două zile la Ministerul Muncii şi am atins deja profilul cel mai de jos pe care mi l-am imaginat al unui secretar de stat. Mă uit tîmp la fişa unui proiect şi nu sînt sigur dacă ar trebui să mă închin, să scuip în sîn sau să scot un Muuu de control. 200.000 de stick-uri de memorie în valoare de aproximativ două milioane de euro, aproape 14 milioane de euro pentru închirieri de maşini şi benzină (asta în timp ce avem un ditamai parcul de maşini), 200.000 de ceasuri… Desigur, costurile de achiziţie estimate sînt gîndite atent, încît să satisfacă toţi mîrlanii din lanţul trofic al proiectelor cu dedicaţie care aduc voturile acolo unde trebuie. Uite-aşa rezolvăm problema înregistrării tinerilor care nu sînt la şcoală, nu muncesc sau nu urmează un curs de perfecţionare la agenţiile judeţene pentru ocupare în cîmpul muncii!
Mă gîndesc rapid cu cîtă înflăcărare or să îşi dorească zecile de mii de tineri din zonele cele mai sărace ale României să ne băgăm stick-urile alea undeva, în timp ce ei ne cronometrează pe ceasurile cele bune. Am ştiut de minunăţia de proiect de pe vremea cînd eram la Cancelarie, dar nu ştiam detaliile. Greşeala doamnei ministru (o doamnă pe care încă o admir pentru faptul că are o super-rezistenţă la lucru şi cunoştinte de dreptul muncii pe care nu cred că le-a mai avut vreun ministru înaintea dînsei) a fost să spună public tuturor directorilor din minister că o să mă ocup de problematica romă.
Tot prin grija doamnei ministru, nu am nici un fel de delegare ministerială (aşa cum ar fi firesc). Dar cer cu tupeu să văd proiectul, nu de alta, dar o parte din grupul-ţintă al proiectului sînt romii. Mi se răspunde cu multă îngrijorare, dar şi cu compătimire şi în spiritul tipic al funcţionarilor publici: „Sigur ca da“. După zece minute, cele două funcţionare publice superioare vin ţopăind de fericire şi îmi spun că doamna ministru a spus că nu se poate şi că se ocupă dînsa personal de asta. Obişnuite probabil cu fostul secretar de stat care îşi făcea treaba precum o bună parte din elitele politice ale ministerelor, dînd din gură măiastru la televiziunile aservite, în timp ce ar fi trebuit să fie pe la birou, se abţin cu delicateţe să îmi facă urările de bine care le stau pe limbă.
Sînt oricum plin de draci că am acceptat să mă mut de la Cancelarie, unde oamenii erau tare mişto, la ministerul ăsta, unde numai că nu sînt înjurat în faţă, şi mă duc val-vîrtej, trec peste secretara care nu apucă să reacţioneze, intru la doamna ministru şi îi spun că vreau să văd proiectul. Pentru că nu are cum să fie secret de stat un proiect care ar trebui să fie finanţat din bani publici. După ce fac clar că nu o să ezit să fac scandal, primesc proiectul.
Şi uite, acuşi stau ca un bou şi mă uit la chestia asta. Decid să fac scandal. Fac o întîlnire cu mai mulţi directori şi le întreb pe cele două doamne responsabile dacă au fost de acord cu bugetul. Mi se spune că da şi asta intră în nota întîlnirii, pentru că e foarte clar că va trebui să îmi protejez bunătatea de fund. Zvonurile zic că proiectul este cu dedicaţie pentru două organizaţii meștere care sînt tradiţional legate de fonduri şi presiune politică prin organizare de greve. Mi se şopteşte şi că ar trebui să nu supăr aşa, din prima, lumea şi că ar fi bine să dăm drumul proiectului, că nu este nici primul, şi nici ultimul. Noroc că am ditamai chelia şi că am decis să mă rad în cap, căci de furie mi s-a ridicat tot părul de pe mine.
Îi trimit un SMS drăguț doamnei ministru în care îi spun că proiectul e o tîmpenie şi că risipim banul public. Primesc, în mod absolut neaşteptat, un răspuns rapid, că proiectul a fost deja aprobat de Ministerul Fondurilor Europene şi de Comisie. Mi se face rău. Sun rapid la ministra de la Fondurile Europene. Mi se spune, la fel de rapid, că nu este adevărat. O rog, în cel mai drăguţ mod de care sînt în stare, să verifice. Sun şi la Cancelarie, şi la secretarul de stat de la Fonduri. Nu există o astfel de aprobare. Sun şi la Comisie. Nici acolo nu este nimic aprobat. Se face brusc tăcere în creierul meu. Piticii sînt toţi ascunşi şi, pentru prima dată după multă vreme, nu mă simt în stare să rîd de situaţia în care sînt.
Fie ministra mă minte într-un mod absolut iresponsabil, lucru de care, oricît de nesuferită a fost cu mine, nu o cred în stare, fie este ea minţită de oamenii de încredere din minister. Oricum, sînt în rahat pînă în gît. Ministerul a fost practic repopulat de fosta ministră, care a adus cu ea zeci de oameni de la Ministerul Mediului, de unde a fost mutată. Mai toţi au ajuns în poziţii de conducere, chitiţi să mă ajute să îmi rup gîtul. E clar că fostul secretar de stat, care a fost direct responsabil de proiectul în cauză şi care ar putea lejer să fie plătit ca parte din decorul platourilor de la România TV şi de la Antene, nu va ezita să mă umple de bucurii. În plus, şefa mea – ministra – se chinuie tare să nu pot face nimic şi să îmi submineze autoritatea, în ciuda faptului că Dacian i-a cerut exact contrariul.
Îmi dau seama că sînt încă vreo cîteva bombe de acelaşi fel, că îmi vin la semnat lucruri care ascund tot felul de aberaţii şi care nu au fost citite, dar au fost semnate de experţii din minister, şi că sînt cîteva zeci de probleme pe care nu am nici o şansă să le rezolv în mandatul meu, în ciuda faptului că aş vrea tare mult. Decid că prioritar o să fie pentru mine să evităm corupţia şi că voi încerca să fac publice contractele care sînt super-problematice. Încă nu îmi dau seama cît de mari sînt problemele de IT şi cît de mari sînt presiunile pentru a continua chestii cretine numai pentru a satisface nevoia de căpuşare de fonduri publice a mîrlanilor politici sau conectaţi politic. Dar despre asta într-un episod următor.