Nopți marine cu povești

Am povestit săptămînile trecute despre diminețile din porturi și zilele pe mare. A mai rămas de spus ceva și despre serile sau chiar nopțile de pe yacht-uri. Prima asemenea noapte a fost o plimbare între Mangalia și Constanța. Eram pe un velier cu niște oameni puși pe chef. Era greu de ales între glumele lor spumoase și întunericul fascinant al unei mări liniștite. În față se zăreau lumina de pupa a unui alt velier care mergea înaintea noastră, ca o lumînare călăuzitoare ale cărei pîlpîiri deveneau însă parcă tot mai fragile. Compasul nostru arăta ca globul luminos al unei vrăjitoare, în vreme ce velele fluturau din cînd în cînd, asemeni aripilor unei păsări albe, de dimensiuni mitologice. Atunci am aflat că fluturarea velelor unei ambarcațiuni e semn că aceasta e prost manevrată. În acel moment însă, cheful la bord se încinsese atît de tare, încît ne-am hotărît să amînăm procesarea mentală a acestei informații pentru altă dată. Cineva chiar a zis: „Să fluture, că nouă, acum, ni se fîlfîie”. „Noaptea e ca ziua” se spune în navigație și chiar așa e din punct de vedere al circulației. Cum poți conduce mașina noaptea pe șosele, „între apus și răsărit” ‒ ca să folosesc o altă formulă specifică navigației ‒, poți conduce și o ambarcațiune. Dar în navigația cu vele, de agrement, rareori se merge noaptea.

De obicei seara, porturile de veliere sînt pline. Pline de ambarcațiuni, dar și de cîntece și povești. Tensiunea de peste zi se descarcă, iar oamenii, deși obosiți, își exprimă cumva bucuria că sînt împreună și au ajuns cu bine la mal. Unii colindă cîrciumile, alții stau în cockpit-uri și petrec acolo, în jurul mesei pe care se montează o lampă nu foarte puternică. 

Mai nou, am descoperit și ce înseamnă a face un raft sau a sta la raft. Cînd sînt mai multe veliere asociate, ele pot ancora într-un golf în formație, adică aruncînd fiecare ancora, dar legîndu-se în același timp și unele de altele, tribord în tribord și babord în babord. Dacă se spune că de obicei „cînd ești legat la ancoră nu dormi bine” ‒ pentru că există mereu pericolul ca ancora să grapeze, adică să se miște și ambarcațiunea să ajungă în cine știe ce poziție periculoasă ‒ într-o asemenea formație, lucrurile sînt mult mai sigure și mai stabile. De dormit, tot nu se doarme bine, dar din alte motive. Pentru că pe o singură barcă veselia e limitată, dar cînd se adună mai multe ambarcațiuni prietene la un loc, se înmulțește și veselia. Întotdeauna se ivește ceva de sărbătorit, muzicile se amestecă, iar schimburile de băuturi și condimente înfloresc, ca între vecini: „Cine dă o lingură de oregano pe un pahar cu whisky?” sau „Cine vrea o sticlă de retsina contra un litru de ulei de măsline?”. 

Iar în timpul ăsta, peste tot, poveștile curg în valuri. Bineînțeles, sînt snoave cu specific. 

Una auzită mai recent, de exemplu, vorbea despre un pescar grec care a fost observat atîrnînd în capătul gutei legate de undiță... o gheară de pui. Adică dădea la pește cu gheare de pui. Toți se întrebau ce spera oare să prindă, ce fel de pește poate înșfăca așa ceva. Și ne-am amintit, bineînțeles, de „tacîmurile” de pe vremea mizeriei ceaușiste.

Altcineva a povestit cum un alt pescar, cu o barcă, reușise să agațe o caracatiță destul de mare. Aceasta, însă, se lipise cu ventuzele de coca bărcii, iar omul se chinuia s-o desprindă. Îi desfăcea un picior și ea punea un altul, ba, din cînd în cînd, îl mai și stropea cu cerneală. Era o adevărată luptă. Concluzia a fost că dacă pescarul își închipuia că prinsese o caracatiță, la rîndul ei, caracatița își putea închipui că prinsese o barcă cu un pescar în ea. 

Cineva și-a amintit de excursiile din Delta Dunării. În urmă cu vreo douăzeci de ani, mare amator de pește fiind omul, odată ajuns în Deltă, a sperat că în sfîrșit va putea mînca pește pe săturate. Spre necazul lui însă, a fost tratat numai cu ciorbă de burtă și ceafă de porc. S-a întors dezamăgit. După un timp, a aflat că lucrurile s-au mai schimbat. I s-a tot spus că gazdele și proprietarii de pensiuni din Deltă își tratează acum oaspeții cu pește, de dimineață pînă seara, că altceva nici nu mai găsești acolo. De curînd, s-a hotărît să meargă din nou. A ajuns în cele din urmă la Sulina, visînd că în restaurante ar fi apărut un fel de shaormerii cu pește, în care bucătari înarmați cu niște cuțite enorme taie ritualic felii din mormanele de pești înfipți în țepușe cît catargele, puse la niște frigări imense. Nu știe exact unde a nimerit, dar i s-a spus că în Deltă nu se mai prea găsește pește și din nou s-a ales doar cu ciorbă de burtă și ceafă de porc...    

Orele de culcare în porturi sau la asemenea „rafturi” nu pot fi prea tîrzii, pentru că toți știu că în zori (poate chiar  înainte de răsărit) se vor trezi în duduitul motoarelor pornite și în huruitul lanțurilor ancorelor care se ridică. Alte golfuri și alte insule îndepărtate se cer ajunse pînă la următoarea înserare.