Noima necazurilor uitate

„Aţi confundat formularele. Completaţi din nou cererea de intrare în ţară. Nu îmi dau seama de ce nu vă pricepeţi la lucruri atît de simple. Este prima oară cînd intraţi în Franţa?“ Funcţionarul era vizibil iritat, nervos pe americanul venit în concediu, pe la începutul anilor ’50. Replica însă a venit prompt. „Mă scuzaţi, am mai fost în Franţa o dată. Numai că, pe plaja Omaha, la debarcare, nu am găsit nici picior de oficial francez care să mă înveţe cum să completez formularele de intrare în ţară.“ 

Autorităţile franceze au, zilele astea, o problemă nou descoperită, bine mediatizată în Hexagon: cetăţenii români (cei mai mulţi, de etnie romă) care adastă prin tabere improvizate, întru sîcîitoare cerşetorie şi enervante hoţii de prin buzunare. Poliţia reclamă resursele uriaşe care sînt consumate în lupta cu criminalitatea măruntă dimprejurul numitelor tabere. Aşa că, în tam-tam media, au trecut la demontarea aşezărilor ilegale. Este drept că prima întrebare, inevitabilă, este cum de s-au putut construi respectivele aşezăminte. Care parte a administraţiei locale nu şi-a făcut treaba? Ăstimp, ministrul francez al Afacerilor Europene avertizează România asupra costurilor politice (ne-aderarea la spaţiul Schengen), în cazul în care Guvernul de la Bucureşti nu ia măsuri imediate, programatice şi asumate, pentru a rezolva problema romilor aterizaţi în Franţa. „Sînt cetăţeni ai României, creează probleme celorlalte state membre, rezolvaţi“ – zic francezii. „Sînt cetăţeni ai Uniunii Europene, nu le putem îngrădi dreptul la liberă circulaţie, asta e o problemă la nivelul Uniunii“ – răspunde Guvernul României. 

Pînă la urmă, asistăm la o dispută clasică pe motive de resurse şi imagine. Cetăţenii români/comunitari care fac probleme în spaţiul francez/comunitar sînt săraci, fără educaţie, cu puţine şanse de a-şi găsi un loc legal de muncă. Este deci nevoie de multă imaginaţie şi bani pentru a crea politici coerente şi eficiente care să redreseze situaţiunea. Franţa nu a reuşit prea bine atunci cînd a fost vorba despre astfel de programe, destinate unor minorităţi defavorizate. Dovada stă măcar în regularitatea cu care au loc aprinderi spontane de automobile în cartierele mărginaşe ale Parisului, locuite de cetăţeni francezi de origine maghrebiană. Nici România nu are imaginaţia necesară, nicicum forţa administrativă (ori materială) pentru a pune în practică atari programe pentru ţigani. Ceea ce s-a încercat cu oarecare succes (de exemplu, locurile preferenţiale, în licee, pentru copiii de ţigani) s-a adresat, mai degrabă, romilor din zonele urbane, mai puţin celor cu adevărat săraci, din satele şi comunele patriei. 

Aşadar, măcar din punctul de vedere al experienţelor anterioare, pasarea problemei de la nivel bilateral spre cel comunitar ar părea justificată (recunosc: presupunerea că la Bruxelles s-ar găsi resurse suplimentare de imaginaţie şi creativitate poate părea hazardată). Necazul este că aici intervine bătălia de imagine. Cum să recunoşti eşecul administraţiei (pentru francezi) sau al politicilor sociale naţionale (pentru români)? În plus, cît este de tentant, în vremi bugetare grele, să dai vina pe alogen, pe străin… Este drept că ţiganii-cetăţeni români din Franţa reprezintă o oarecare cheltuială suplimentară pentru contribuabilul francez (asistenţă socială, medicală, cheltuieli cu justiţia, locurile în puşcării, poliţişti mai mulţi), dar nu şatrele ad-hoc au creat deranjul bugetar cu care se confruntă cam toate guvernele statelor membre. Este doar simplu să dai vina pe ele. Iar prăpădiţii de acolo nu au nici educaţia, nici credibilitatea necesare pentru a-şi face auzite argumentele (marea majoritate sînt cioflingari, adică fără ocupaţie). 

Dialog real prin anii ’50, cînd Franţa decisese să se distanţeze de NATO. „Nu va mai rămîne picior de soldat american pe pămînt francez“, zice, la un cocteil, un general francez. „Perfect“, răspunde generalul american, „ne ajutaţi, înseamnă, cu nişte excavatoare, să mutăm şi cimitirele din Normandia, nu?“ 

P.S. Franţa a fost, în anumite momente, la ananghie. Ţări mai bogate şi mai puternice i-au sărit în ajutor. Frumos ar fi să întoarcă gestul. 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.