Noii săraci
De cînd cu criza economică, noii săraci sînt altfel. Statisticile numără persoane, familii ajunse sub nivelul minim de trai, autorităţile caută soluţii pentru stoparea unei tendinţe muşcînd din categoriile celor care pînă acum aveau servicii, asigurări medicale, mijloace decente de trai şi dorinţa de a le multiplica. Pînă în urmă cu an, tot mai mulţi dintre aceştia făceau donaţii asociaţiilor de caritate, iar acum cer ajutoare. În primul rînd sînt loviţi angajaţii cu contracte temporare de muncă, tinerii, pensionarii. Paginile economice ale marilor ziare abundă în termeni tehnici, în promisiuni de miliarde de dolari sau euro sau altceva, dar fiecare om în parte are nevoie de puţin ca să nu se scufunde. Şi la acest puţin nu are acces, nu ştie de unde să-l ia, iar cînd ajunge e prea tîrziu. La Barcelona a apărut un nou mod de locuire: un apartament e ocupat de patru prieteni pensionari. Are fiecare cîte o pensie de 500 de euro şi soluţia adoptată le permite să-şi folosească resursele pentru mîncare. Sîntem departe de investiţiile în apartamente de lux din urmă cu doar un an. În Portugalia, una din zece persoane fără domiciliu, înnoptînd în aziluri, are serviciu: cîştigă atît cît să poată face faţă altor nevoi, nu şi chiriei. Consecinţele sînt grave: omul pierde legătura cu familia, cu mediul, chiar dacă situaţia materială se poate îmbunătăţi într-un interval acceptabil, ceva din puterea individului e definitiv pierdut. La Muntele de Pietate de la Paris, responsabilul cu microcreditele personale evocă un fenomen fără precedent: "Oameni care trăiau pînă acum relativ îmbelşugat constată că nu mai pot să facă faţă. Dacă sînt proprietari, nu izbutesc să vîndă casa, ale cărei rate, de altfel, nu le-au achitat integral. Brusc, se văd în situaţia de a vinde bijuteriile de familie, amintirile, nu obţin mare lucru pe ele, dar pot să se descurce pînă la sfîrşitul lunii". În Statele Unite, majoritatea salariaţilor (şi membrii familiilor lor) pierd beneficiile poliţei de asigurare pentru sănătate, de îndată ce devin şomeri sau compania dă faliment. The New York Times relatează povestea unei tinere femei gravide: după ce a aflat că i-a încetat contractul de muncă, a alergat la moaşă şi a rugat-o să declanşeze procedurile pentru o naştere prematură, sperînd să prindă ultimele zile ale asigurării medicale. Compania de asigurări a refuzat să plătească, aşa că tînăra mamă e datoare 17.000 de dolari. Printre foştii beneficiari ai salariilor anuale din şase cifre, şomajul este în creştere şi reinserţia lor se produce cu mari dificultăţi. Foştii directori executivi se organizează în grupuri, nu doar ca să plîngă unul pe umărul celuilalt, ci şi pentru a găsi în comun soluţii. Unul dintre ei a obţinut în iarna aceasta jumătate de normă la curăţatul zăpezii: avea nevoie de cash ca să-şi plătească facturile. Cei care nu şi-au pierdut încă serviciul ar accepta o micşorare a salariului sau o diminuare a responsabilităţilor. Nu e ocolită nici o soluţie: şedinţe la psihiatru, lumînări la icoana Fecioarei din Guadalupe. În Elveţia, un activist de la magazinul Caritas (alimente cu preţ redus) povesteşte că "sînt persoane cărora le e ruşine să ne treacă pragul. Sînt bine îmbrăcate, dar n-au bani. Am văzut odată o tînără plîngînd de foame". Desigur, e imposibil de cerut planurilor guvernamentale anticriză din ţări cu situaţii atît de diferite să producă soluţii acceptabile pentru destinele prinse într-o catastrofă pe care n-au provocat-o şi pentru care n-au fost pregătite. Li se poate cere să acţioneze în ritmul impus de situaţiile de urgenţă, să corecteze din mers erorile, să fie purtătorii speranţei şi ai creativităţii. Li se poate cere să le pese, să le pese de oamenii care nu le seamănă: e adevărat, ei votează o dată la patru ani, dar mănîncă în fiecare zi şi n-ar prea vrea să moară înainte de a le veni rîndul.