Noi și bugetul Uniunii Europene

9 mai 2018   PE CE LUME TRĂIM

Așa cum era de așteptat, proiectul de buget al Uniunii Europene 2021-2027, prezentat de Comisia de la Bruxelles, reflectă schimbarea de orientare și priorități, anunțată de președintele Juncker încă din discursul despre starea Uniunii, din septembrie anul trecut.

Apărarea comună, securitatea frontierelor, migrația, noile tehnologii, cercetarea sînt tot atîtea noi priorități care se cer finanțate. Ceea ce ar atrage reduceri de alocări dinspre politicile „tradiționale“ precum coeziunea și agricultura. Și toate acestea, în condițiile în care – speră Comisia – statele membre vor fi de acord să-și crească un pic contribuțiile, pentru a compensa pierderea a circa 13 miliarde de euro pe an ca urmare a ieșirii Marii Britanii. Dar și să dea Comisiei mai multă autonomie financiară, prin întărirea așa-numitelor resurse proprii, taxe care merg direct către Bruxelles.

O altă noutate, intens discutată la noi – adesea ca și cum ar fi o decizie deja bătută în cuie, dar nu este… –, o reprezintă posibila legare a alocării fondurilor europene de respectarea standardelor privind Justiția și statul de drept. Un apel la valori, dincolo de aspectele pragmatice, în spiritul discursurilor președintelui Macron, din aula universității pariziene Sorbona, în toamna anului trecut și, mai recent, în aprilie, în Parlamentul European de la Strasbourg.

Cu alte cuvinte, ceea ce nu se poate prin celebrul Articol 7 din Tratatul European, în cazul statelor care comit derapaje de la statul de drept, s-ar putea prin intermediul pîrghiei bugetare. Atenție, însă, și proiectul de buget se aprobă în Consiliu cu unanimitate, deci drumul pînă la implementarea unei astfel de propuneri a Comisiei Europene, susținută puternic de Berlin, va fi cît se poate de anevoios și nu este deloc clar în ce măsură propunerea lui Jean-Claude Juncker chiar are sorți de izbîndă.

De ce ar vota Budapesta sau Varșovia pentru o asemenea prevedere? Dar cît de departe vor fi aceste capitale dispuse să meargă cu Opoziția, știut fiind că fondurile europene sînt vitale pentru dezvoltarea celor două țări și, pe cale de consecință, pentru menținerea la putere a celor două guverne? Totul se va negocia și, așa cum s-a întîmplat de atîtea ori, se va ajunge în cele din urmă la o soluție de compromis, menită a salva și onoarea celor care au făcut propunerea, dar și banii Europei Centrale.

Comisia și-ar dori ca negocierile să se termine în primăvara anului viitor – așadar, sub președinția României. Iar compromisul să fie celebrat la summit-ul din 9 mai, care ar urma să se desfășoare la Sibiu. Un obiectiv ambițios, dacă privim relațiile dintre cei 27.

Statele central-europene, cu lideri aflați pe poziții politice puternice la ei acasă (Orbán în Ungaria și Zeman în Cehia au fost de curînd reconfirmați în mod strălucit la urne), constituie azi un grup articulat și călit deja în confruntările de la Bruxelles.

„Micii“ contributori neți precum Austria, Olanda, Suedia sau Danemarca nu văd de ce și-ar crește alocațiile către bugetul comunitar. Germania și Franța nu uită că au o poliță de plătit „rebelilor“ din Europa Centrală, după ce aceștia au respins ideeea relocării refugiaților.

Statele sud-europene, Spania, Grecia și Italia, par a fi cîștigătoarele noului buget, o parte importantă din subvenții urmînd a fi îndreptată către cele mai sărace regiuni meridionale, în detrimentul răsfățatei (pînă acum) Europe Centrale.  

Și toate acestea se întîmplă pe un fond de înăsprire a discursului politic, de favorizare a Realpolitik-ului și a pragmatismului exacerbat, ba chiar a populismului în detrimentul valorilor pe care s-a constituit proiectul european. Pentru mulți dintre politicienii aflați azi la putere în diferite capitale europene – și nu e vorba aici doar de grupul de la Vișegrad – a amplifica aceste linii de tensiune este cu mult mai profitabil, în perspectivă electorală, decît a încerca să caute compromisul și să ducă proiectul mai departe.

Va putea România să îndulcească aceste asperități, pentru a ajunge la un compromis, înainte de summit-ul de la Sibiu, de peste un an? Cîteva obstacole majore stau în fața Bucureștiului.

Mai întîi, lipsa de experiență. România deține pentru prima dată președinția europeană și, în mod obiectiv, nu este depozitara unui prea mare număr de compromisuri și aranjamente tacite din trecut, pe care să le poată folosi acum în negocieri.

Conducerea cu succes a unor discuții de o asemenea complexitate presupune o poziție de „honest broker“. Dar, pe de o parte, România este cu mult prea interesată într-o anumită structură a bugetului, favorabilă statelor de coeziune. Pe de altă parte, angajamentul său pentru valorile europene devine tot mai chestionabil, lucru care face cu atît mai puțin probabil un sprijin fie și subteran din partea „pilonilor“ francez și german.

Dar întrebarea fundamentală este dacă la București chiar există voința necesară pentru încheierea rapidă a negocierilor. În definitiv, de ce ar dori Guvernul să-i facă un asemenea cadou lui Klaus Iohannis, amfitrionul summit-ului de anul viitor, cu cîteva luni înainte de alegerile prezidențiale? 

Ovidiu Nahoi este redactor-șef la RFI România.

Mai multe