Nimic fără reguli?
Începînd din acest an, cu prilejul jurămîntului depus în faţa Reginei, toţi membrii Camerei Lorzilor – printre care mă număr şi eu – vor trebui să semneze un angajament scris de cinste şi integritate. Principiile nu admit excepţii, ar putea spune unii. Dar, pînă de curînd, se presupunea că persoanele desemnate să fie sfătuitori ai suveranului erau deja suficient de cinstite şi integre pentru această sarcină. Se credea că ele sînt recrutate din grupuri care şi-au însuşit un anumit cod al onoarei.
Nu mai e valabil. Toţi colegii din Cameră trebuie acum să promită public că vor fi oneşti. Doar unul a avut îndrăzneala să se ridice şi să spună că noua procedură ar fi umilitoare.
Ceea ce a declanşat impunerea acestui cod de conduită a fost scandalul în legătură cu cheltuielile parlamentarilor, care a zdruncinat clasa politică britanică în cea mai mare parte a anului 2009. A fost un scandal cu rădăcini istorice adînci. Pînă în 1910, legislatorii britanici nu erau plătiţi. După care, au fost salarizaţi, dar sub nivelul lor de profesionalizare, pe motiv că membrii Parlamentului trebuie să fie dornici să facă unele sacrificii personale în slujba ţării.
În timpul inflaţiei din anii ’70, a fost instituit un sistem bizantin de „permisiuni“ pentru a acoperi deficitul de salarizare parlamentară. Membrii legislativului puteau acum să pretindă decontarea cheltuielilor pentru întreţinerea unor proprietăţi ce aveau legătură cu sarcinile de serviciu. Controlul era lax şi, natura umană fiind cea pe care o cunoaştem, au început să-şi facă apariţia tot soiul de abuzuri minore. În mai, anul trecut, publicaţia Daily Telegraph a început să publice detalii privind cheltuielile parlamentarilor. Într-o campanie agresivă de arătare a vinovaţilor, ziarul a demonstrat cum au folosit parlamentarii, în propriul beneficiu, regulile prea permisive. Cele mai multe nereguli erau minore, şi doar cîteva într-adevăr ilegale. Cîţiva membri ai Partidului Laburist, de guvernămînt, recent ridicaţi pe scara socială, au dat vina pe capcanele întinse de cerinţele noului lor statut, de membri ai clasei de mijloc: a doua casă, altfel de mobilier, televizoare cu plasmă. În contrast, bogaţii granzi ai Partidului Conservator au cerut deconturi pentru lucruri cum ar fi repararea încălzirii pentru piscine, curăţarea şanţurilor de împrejmuire şi instalarea candelabrelor. Revelaţiile privind acest tip de comportament au obligat deja peste 100 de legislatori să se retragă din viaţa publică. Onoarea personală nu mai prezintă încredere ca mijloc de a-i ţine pe parlamentari în frîu. Scandalul cheltuielilor reprezintă un simptom al unei societăţi în care banul a înlocuit onoarea. Noua presupunere este că indivizii nu vor acţiona cinstit, ci profitabil: nu vor pierde nici o ocazie să obţină un profit. Într-o lume obsedată de dimensiunea materială, singurul mijloc de a restrînge această înclinaţie îl reprezintă sancţiunile. Vechiul limbaj al încrederii a fost înlăturat de noul limbaj al „responsabilizării“ şi „transparenţei“. Oamenilor trebuie să li se impună reguli ale comportamentului cinstit. Piaţa s-a strecurat treptat în multe sfere ale societăţii, care, tradiţional, nu erau guvernate de regulile pieţei. Sarcinile guvernului, cum ar fi purtarea unui război, educaţia copiilor sau pedepsirea criminalilor, sînt externalizate către companii private. SUA au angajat peste 100.000 de „contractanţi privaţi“ în Irak. Etica serviciului public este înlocuită de contracte şi stimulente financiare. Logica de piaţă a distrus insidios logica socială a comunităţii. Înainte, cei care conduceau erau lideri ai comunităţilor lor, adesea cunoscuţi personal de cei în serviciul cărora se aflau. Cei conduşi puteau lua drept exemplu reputaţia de probitate şi onestitate a liderilor.
Încrederea se baza pe cunoaşterea la nivel local, întărită de o legătură continuă între lideri şi comunitate. Eroziunea acestor constrîngeri puternice asupra comportamentului necinstit a dus la o creştere tot mai intensă a nevoii de „responsabilizare“ publică. Căutarea continuă a eficienţei de piaţă a dus şi la o creştere dezarmantă a complexităţii. Astăzi, sistemele prin care cele mai multe servicii publice sînt oferite au devenit total opace pentru utilizatorii lor. Cei care cer mai multă „transparenţă“ nu înţeleg că duşmanul acesteia este chiar complexitatea, aşa cum simplitatea este garantul încrederii. Complexitatea duce la ambiguitate morală, obligă orice tip de relaţie să se clădească pe baze contractuale. Parlamentarii nu sînt deloc singurele sau cele dintîi victime ale valului rece de neîncredere publică. Unele dintre cele mai reputate bănci s-au dovedit autoare ale fraudei morale: de aici cererea pentru un nou cadru al regulamentelor bancare. Numai că neîncrederea persistentă în politicieni este mai periculoasă, fiindcă subminează temeliile unei societăţi libere. O societate cu un nivel scăzut de încredere devine un adversar al libertăţii. Ea va declanşa o avalanşă de reguli şi mijloace de supraveghere, iar acestea vor mina mai departe încrederea şi vor încuraja înşelăciunea. La urma urmei, natura umană nu este doar inerent înclinată spre profit, dar găseşte plăcere în cîştigul obţinut prin viclenie – de exemplu, găsind metode să fenteze regulile. O societate liberă presupune un grad ridicat de încredere reciprocă pentru a reduce din efortul de a supraveghea şi controla, iar încrederea are nevoie de un cod însuşit al onoarei, adevărului şi corectitudinii. Sistemele în care oamenii au încredere în comportamentul corect al celorlalţi sînt mai apte să genereze o conduită cinstită, decît cele în care oamenii sînt obligaţi să se poarte astfel din teama de sancţiuni legale. Societăţile liberale sînt expuse unui anumit grad de ilegalitate şi corupţie, dar mult mai puţin decît cele conduse de birocraţi, curţi de justiţie şi poliţie. În ţările comuniste, delincvenţa de stat era atotprezentă.
Dispariţia încrederii nu e deloc inevitabilă. Încă avem de ales. Societăţile se pot hotărî să-şi păstreze modul de viaţă bazat pe încredere, limitînd acele evoluţii care îl erodează. Legea poate fi folosită, de exemplu, în favoarea acelor instituţii – cum ar fi familia – ce cultivă comportamentul corect şi pentru a descentraliza la nivel maxim luarea deciziilor publice. Politicienii trebuie să înceteze să trateze convingerile religioase ca pe o „problemă“, cînd ele sînt puternice resurse sociale ale comportamentului corect.
Rolul presei libere este de a-i admonesta pe cei cu responsabilităţi publice, cînd nu se poartă cinstit. Dar este contraproductiv să stîrnească resentimentul popular în cazul unor abuzuri pînă în punctul de a genera schimbări precipitate ale legii şi regulilor, aşa cum s-a întîmplat în Marea Britanie. După fiecare scandal mediatic de acest fel, ar trebui luată o pauză, pentru a permite unor norme mai bune să se înrădăcineze. Legislaţia şi regularizarea care au drept scop restaurarea încrederii în clasa politică ar trebui să fie ultima soluţie, nu cea dintîi.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Şcolii de Studii Politice de la Moscova.
Copyright: Project Syndicate, 2009