Nimic eroic în România
Mulţi dintre cei care au comentat cu pasiune evenimentele petrecute în România în această vară – fie ei români sau străini – au căutat un resort ideologic. Ei au zugrăvit, pentru cititorii lor, o luptă între „bine“ şi „rău“, între „Vest“ şi „Est“, între „democraţi“ şi „comunişti“, între „corupţi“ şi „inocenţi“. Să fie însă evenimentele din România o epopee? La o privire mai atentă, nu găsim mai nimic eroic.
Ca toate poveştile româneşti, şi aceea a politicii este una întortocheată şi aproape nimic nu este ceea ce pare a fi. Mulţi dintre cei care alcătuiesc acum Parlamentul României au trecut prin două, trei sau chiar mai multe partide. Iar „transferul“ primarilor şi al consilierilor locali dinspre partidele de opoziţie către cele de guvernămînt reprezintă mai degrabă regula decît excepţia, într-un sistem clientelar, în care „centrul“ poate dispune, în mod discreţionar, de pîrghiile pentru finanţarea „periferiei“.
Cît despre partide... şi aici deruta este la ea acasă. În anii din urmă, fiecare s-a combinat cu fiecare pentru a guverna şi, în continuare, orice variantă rămîne la fel de posibilă. În pofida retoricii agresive, nimeni nu e nefrecventabil pentru nimeni. Nici măcar Dan Diaconescu.
Singurul reper politic în acest moment rămîne preşedintele Băsescu – politicienii pot fi ori cu el, ori împotriva lui. Problema este că de o parte şi de alta nu se găsesc mereu aceiaşi politicieni.
Cît priveşte orientarea ideologică... şi aici istoria e complicată. Dintre ele, doar PNL se poate lăuda cu o istorie îndelungată, de peste 150 de ani. Însă despre compromisurile făcute prin alianţa cu PSD şi (mai ales) cu PC, liberalismul trebuie căutat azi cu lumînarea în Partidul Liberal. Problema este că nici cei din celelalte partide nu pot ridica piatra.
Despre PSD se spune că ar fi continuatorul fostului partid comunist. Dar nu i s-ar putea reproşa aceasta şi PDL-ului? Cele două partide provin din scindarea, în 1992, a Frontului Salvării Naţionale (FSN), considerat de unii „copilul politic al Revoluţiei din decembrie 1989“, dar de foarte mulţi – aţi ghicit! – „continuatorul Partidului Comunist“. Adevărul este că mulţi membri ai eşaloanelor doi şi trei din Partidul Comunist şi din Securitate s-au regăsit în FSN. Scindarea a avut la bază viziuni diferite ale celor două mari tabere, grupate în jurul lui Ion Iliescu, respectiv Petre Roman. Şi, ca să respectăm adevărul istoric, „marca“ FSN – şi emblema cu un singur trandafir – pe care o vedem astăzi pictată în portocaliu, a fost cîştigată atunci de Petre Roman, în timp ce Iliescu şi ai lui şi-au construit un partid de la zero. Şi atunci, cine este „continuatorul“ cui?
Dar cît de reală este acuzaţia de a fi astăzi continuator al comunismului? În România anilor ’80, aderarea la Partidul Comunist rămăsese, pentru extrem de puţini, o chestiune de convingere. Era, de fapt, o alegere pragmatică – doar membrii de partid puteau promova în carieră. Intelectuali care în vremuri „normale“ ar fi afişat cu totul alte convingeri, tehnocraţi care altfel n-ar fi avut nici o treabă cu politica făceau acest pas, fără prea multe discuţii şi remuşcări. Desigur, există şi exemple strălucite de oameni care au refuzat „pactul“, cu toate consecinţele. Dar, să recunoaştem, cei mai mulţi au fost pragmatici.
Şi cam acelaşi lucru se putea spune despre Securitate – opţiunea de a intra în rîndurile organizaţiei era mai gravă decît aceea de a te înscrie în partid, dar oferea şi avantaje materiale enorme. De altfel, tocmai securiştii au înţeles mai din timp avantajele şi au gustat mai cu poftă din „fructul oprit“ al societăţii de consum decît muritorii de rînd. Şi nu mai e un secret pentru nimeni faptul că tocmai structurile fostei Securităţi au beneficiat primele de deschiderea economică a anilor ’90. Mai sînt ei astăzi „comunişti“, dacă au fost vreodată? Sau, la o adică, tocmai ei ar fi primii gata să apere, cu pieptul de aramă, „cuceririle revoluţiei“, libertatea, democraţia şi economia de piaţă?
Dacă ceva a rămas moştenire din acea perioadă – nu a fost ideologia în care nu mai credea aproape nimeni. Marx, Engels şi Lenin fuseseră de mult aruncaţi la gunoi, iar Ceauşescu era de mult numai un subiect de bancuri. De fapt, din acele vremuri ne-a rămas pragmatismul vecin cu lipsa de scrupule, mai pronunţat, probabil, la cadrele tinere ale Partidului şi ale Securităţii, decît la cele cu vechime.
Dar corupţia şi anticorupţia? Sînt ele cu adevărat subiecte ale „cruciadelor“ de partid?
O anchetă a procurorilor, desfăşurată în zilele acestea, s-ar fi putut transforma cu uşurinţă într-un scandal naţional, de nu ar fi fost umbrit de spectacolul de pe scena politică.
Fostul şef al Fiscului din perioada guvernării PDL, Sorin Blejnar, este acuzat de magistraţi că ar fi coordonat o amplă reţea de evaziune fiscală şi contrabandă. Şeful său de cabinet este dat dispărut (şi există bănuieli că nici nu ar mai fi în viaţă), în timp ce soţia acestuia trebuie să facă faţă acuzaţiilor că ar fi organizat o vastă reţea de prostituţie, cu ramificaţii internaţionale. Un scandal monstru, ale cărui implicaţii politice sînt încă greu de bănuit.
Cert este că fostul premier Mihai-Răzvan Ungureanu a încercat, în scurtul său mandat de două luni, să-l îndepărteze cu totul din sistem pe şeful Fiscului, dar nu a reuşit din cauza opoziţiei din interiorul PDL. Cum de asemenea reţele s-au putut constitui la umbra unui partid şi a unui preşedinte implicaţi puternic în lupta împotriva corupţiei?
Rămîne de pomină cazul fostului ministru al Apărării, Gabriel Oprea, acuzat de Traian Băsescu de apartenenţă la „mafia personală a lui Adrian Năstase“ şi, apoi, „reevaluat“ de acelaşi preşedinte, în cu totul alte împrejurări politice. Dincolo de culoarea ideologică, politicienii acuzaţi de corupţie fie i se opun zgomotos lui Traian Băsescu, strigînd că li se ticluiesc dosare politice, fie ţin aproape de acesta şi păstrează discreţia.
Nimic eroic, aşadar, într-o ţară dominată de pragmatism, în care ideologiile reprezintă vorbe goale iar convingerile politice se pot schimba de la o zi la alta.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la The Money Channel.