Nimeni nu-i perfect...

Doamna era turcoaică de origine, musulmană de religie și își făcea datoria să ne arate cum s‑au gospodărit ei în cartier. Centrul are de toate: o moschee, săli de clasă pentru meditații școlare, o cantină. Este în spatele blocurilor, retrasă de la stradă. Așa se construiau centrele astea: mai ferite. Pare liniștită, zice că au reușit cît de cît să se simtă integrați. Ne plimbă prin cartier și ne arată ce face firma ei pentru Primărie: colo repară nişte leagăne într-un părculeț, dincolo trasează un itinerar pentru amatorii de mișcare în aer liber. La un moment dat, naiba mă pune să o întreb ce e cu anunțul dintr-un geam. Era în românește. „Va rugam nu lasati gunoiul pe pervaz, nu va sprijiniți de geam si pastrati linistea intre orele 8-19. Va multumesc.“ Suna exact ca la blocurile noastre de cartier. Greșeală mare am făcut că am întrebat. Doamna a luat foc! A început să turuie că afișul este pus pentru unii care nu înțeleg banale reguli de conviețuire, care fac grătare în mijlocul străzii, aruncă gunoaiele peste tot, fac scandal și ascultă muzică la tone de decibeli și cărora nu le pasă nici cît negru sub unghie de vecini, de cartier, de ceilalți. Pentru că anunțul era în românește, mi-a fost clară originea emigranților la care se referea. Tocmai treceau strada. Un el, două ele și patru copii (trei pe jos, unul în cărucior). M‑am simțit ca acasă, pe Călărașilor. Aș fi putut chiar să jur că el era din neamul lui Ghiocel, vecinul meu de vizavi. Pe ele nu le-am recunoscut. Am trecut, însă, în cîteva minute, pe lîngă părculețul copiilor. Covor de coji de semințe pe jos, trei seringi ascunse timid sub o băncuță, niște șipci rupte din gărdulețul proaspăt reparat de Primăria locală. Déjà-vu. Ca la mine în cartier, pe Mîntuleasa.

A doua zi, seara, altă întîlnire din programul oficial. La sediul centrului comunitar grecesc, într‑un cartier meseriaș, cam ca Vatra Luminoasă, cu multă verdeață și viluțe cochete, o întîlnesc pe o tînără asistentă socială. Avea pînă în 30 de ani, părinții erau din Iran. Știa perfect araba și persana. S-a angajat la un centru de primire a refugiaților, în Berlin. Știți dumneavoastră, unul dintre acelea pe care am căutat în zadar să le vizitez. Mi se tot cerea ba o programare în avans, ba o aprobare de la un director de comunicare, lucruri imposibil de obținut pe loc. Îi povestesc pățaniile mele și ea începe să rîdă. Nu e defel mirată. Adăposturile din Germania sînt administrate de cine s-a nimerit. Acum (cam) un an, la vîrful crizei refugiaților, țara-gazdă a fost administrativ sufocată, nefiind în nici un fel pregatită pentru asemenea asalt. Oficiile LaGeSO de primire erau depășite. Ministerul de Interne nu avea nici oamenii, nici mașinăriile necesare. Unde să doarmă refugiații? Ce să mănînce? Pe atunci, era suficient să dai un telefon și să zici că ești ONG, biserică sau un SRL oarecare și că vrei să ai grijă de refugiați. Dădeai adresa și, în nici 24 de ore, cei fără adăpost erau trimiși acolo, însoțiți de un funcționar care îți zicea că o să vină și cu un contract pe bani publici, cît de curînd. Adăposturile erau de toate felurile: săli de sport, foste hangare de aeroport, fabrici părăsite. Important era să beneficieze de un număr de paturi și de apă curentă. În timp, s-au stabilit niște standarde minime de trai. Nu mai puțin de X metri pătrați pentru o familie, nu mai puțin de Y număr de dușuri pentru Z număr de refugiați și așa mai departe. Azi, diferențele între adăposturi sînt enorme. Unii respectă misiunea pe care și-au asumat-o, se limitează la 10-15% marjă de profit. Alții ajung spre 50-60% și taie sănătos din investițiile promise. Păi, fiind pe bani publici, nu se fac controale? – întreb eu. Evident că se fac, îmi răspunde interlocutoarea. Cele mai multe sînt inopinate, dar anunțate cu cel puțin două ore înainte. În curînd, aveam să aflu și alte detalii senzaționale.

(Călătorie realizată la invitația Ministerului Federal de Externe al Republicii Federale Germania și susținută de Public Diplomacy Initiativkreis e.V. și Ambasada Germaniei la București.)