Nimeni nu e mai presus de care lege?
Preşedintele Băsescu spune că "nici parlamentari, nici jurnalişti nu pot fi deasupra legii". Corect, nu? Ce-ţi poţi dori mai mult decît un preşedinte care ţine ca la ochii din cap la acest principiu? Ei bine, e doar aparent corect, în acest caz vorbim despre un mod aberant de a întoarce un principiu corect chiar împotriva spiritului care l-a propulsat în legea fundamentală. Evident, vorbim despre cazul ziaristului arestat pentru că avea în posesie secrete de stat. Nu voi face o pledoarie pentru nesupunere civică, spunînd că avem o lege stupidă care nu trebuie aplicată pentru că aduce atingere unor interese publice superioare. Nesupunerea civică este o armă cu tradiţie, aplicabilă cînd o lege e nedreaptă în raport cu un principiu mai înalt valorizat de societate sau de o parte a societăţii. Exemplul clasic este lupta pentru drepturile americanilor de culoare, care a plecat de la refuzul unei femei de a respecta segregaţia în autobuze, deşi aceasta era legală atunci. Recent, o jurnalistă de la New York Times a preferat să încalce legea decît să-şi dezvăluie o sursă. Aşadar, există legi deasupra cărora merită să fii şi a compara acest gen de acţiune civică cu lupta parlamentarilor români, pentru a-şi apăra impunitatea, este cel puţin un caz nefericit de retorică prezidenţială care o ia pe arătură. Dar nici măcar nu vorbim despre un caz dramatic de nesupunere civică. Din simplul motiv că procurorii au aplicat un articol din Codul Penal ignorat pînă acum şi scos de la naftalină pentru că "organele" vor să-şi arate muşchii. Vorbim despre o rămăşiţă de drept sovietic anulată implicit de legi mai noi şi de precedente europene, iar preşedintele se face că nu înţelege atîta lucru. Ca să fac o comparaţie, există în România o lege a presei dată pe vremea lui Ceauşescu, care spune că presa e vocea Partidului Comunist pe calea realizării societăţii bla-bla-bla. Nimeni nu este mai presus şi de această lege aflată în vigoare pe hîrtie? De fapt, legea presei a fost anulată implicit de Constituţie şi de alte legi, măcar de aceea prin care era interzis PCR. Altfel, în logica prezidenţială ziaristul are obligaţia legală de a scrie după dictarea unui partid interzis tot de lege. Nu exagerez deloc, acel articol din Codul Penal, care pedepseşte deţinerea de informaţii clasificate, este anulat de legea siguranţei naţionale din 2002 şi de jurisprudenţa europeană, care după Constituţie bate legea internă. Şi, nu în ultimă instanţă, de bunul-simţ. Protestul APADOR-CH argumentează excelent: "Odată cu adoptarea Legii nr. 182/2002 obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat revine numai Ťpersoanelor autorizate». Art. 16 din această lege prevede expres că numai persoanele autorizate care emit, gestionează sau intră în posesia informaţiilor secrete au obligaţia de a le proteja. Întrucît jurnaliştii, ca şi publicul, nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat. Schimbarea concepţiei privind titularii obligaţiei de a apăra aceste secrete are ca efect şi abrogarea implicită a alineatului 4 al articolului 169 din Codul Penal, text care instituia obligaţia oricărei persoane de a proteja secretele de stat. O astfel de susţinere este cît se poate de logică: odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă - fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei - informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Ťinformaţiile privind siguranţa naţională, odată intrate în spaţiul public, nu mai pot fi interzise, retrase şi nici autorii diseminării informaţiei pedepsiţi ...»". Dacă cititorii îşi amintesc, atunci cînd PSD a propus legea din 2002, au fost proteste intense tocmai pentru că în proiectul iniţial se prevedea obligaţia fiecărei persoane de a apăra secretele de stat. Argumentul de atunci spunea că, dacă găseşti în tramvai o geantă cu secrete, te paşte puşcăria. Oricît de trivial, exemplul e foarte valabil. În primul rînd, cetăţeanul care găseşte geanta nu e obligat să aibă habar ce şi cum e secret sau ce şi cum se secretizează. În al doilea rînd, statul nu îmi poate impune o obligaţie pentru o activitate cu care n-am nici în clin, nici în mînecă, ba chiar îi plătesc pe nişte indivizi să apere acele secrete. Indivizi care în cazul de acum s-au dovedit incompetenţi. Incompetenţi, dar puşi pe fapte mari. Pus într-o situaţie penibilă (secrete militare nu doar interne, ci şi ale aliaţilor externi circulă prin tîrg), sistemul a reacţionat violent, călcînd în picioare principii legale simple. Principii care altfel par solid înrădăcinate în România, pînă cînd se întîmplă ceva de genul acesta şi băieţii veseli vor să demonstreze că, orice s-ar întîmpla, ei sînt tot acolo şi se comportă cum ştiu, în vreme ce adunătura de civili vorbeşte de integrare, democraţie şi alte prostii dăunătoare securităţii naţionale. Cam acelaşi gen de băieţi veseli care se opun din nou schimbării legii CNSAS, pe motiv că nu se face ca nişte civili să le vadă dosarele. Deşi acei civili sînt demnitari votaţi direct de Parlament care au depus jurămînt să păstreze secretul. Nu contează, tot nişte pîrliţi de civili rămîn, care le ameninţă lor securitatea naţională. Excelentul film Marele jaf comunist al lui Alexandru Solomon descrie reacţia miliţienilor şi a securiştilor imediat după eveniment. După ce maşina Băncii Naţionale a fost jefuită, "organele" au arestat sute de oameni fără legătură cu cazul, care doar erau prin zonă sau lucrau la bancă. Fochistul băncii a fost bătut pînă a murit şi corpul, returnat familiei fără comentarii. Genul ăsta de reacţie disproporţionată e un fel de marcă a organelor impotente, dar abuzive. Pentru că riscă să se facă de rîs, organele reacţionează disproporţionat, într-o tendinţă stupidă de a arăta că deţin controlul. Exact asta s-a întîmplat în aceste zile, în care un ziarist e scos cu mascaţi din casă. Forţă inutilă, legi desuete luate în serios doar cînd şi cînd, mascaţi plimbaţi pe stradă ca semn al forţei statale lipsite de responsabilitate, procurori năduşiţi de propria importanţă, mascaradă la televizor. Am mai văzut asta cînd cu "Armaghedon II", momentul în care Adrian Năstase a dovedit că nu era mai mult decît un nomenclaturist reşapat. Şi ce retorică frumoasă a legii care e mai presus de toţi avea (şi mai are) domnul Năstase!