Nevoile relaţiei cu America
De 16 ani, Washingtonul este fetişul liderului politic român. Poate că, după 1 ianuarie 2007, complicatele şi infinitele legături dintre membrii UE şi Bruxelles vor muta, forţat, acest accent. Spun "poate", pentru că, chiar şi după aderarea noastră la UE, eu mă aştept ca vocea Washingtonului să fie, în continuare, cea mai grea în determinarea poziţiilor româneşti. Sigur că România va trebui să se conformeze deciziilor europene, la a căror adoptare va contribui de altfel, dar, în cazul politicii externe şi de securitate, de pildă, mecanismul decizional european este încă imatur şi lasă, pe mai departe, mult loc de manifestare suveranităţii statului naţional. Mă grăbesc să spun că nu văd nimic rău în această "dependenţă" faţă de SUA. Situaţia unipolară a lumii de azi nu este reproşabilă nimănui. Lumea unipolară, se ştie, este cea mai instabilă. După teorie, cea mai stabilă ordine internaţională este cea bipolară. Apoi, mai puţin stabilă, este cea multipolară şi, în fine, cea mai instabilă, este lumea unipolară, adică exact lumea în care trăim noi. Faptul că SUA domină în această lume nu este deloc de natură să ne ducă la depresii. Gîndiţi-vă cum ar arăta o lume unipolară dominată de Uniunea Sovietică sau de Germania lui Hitler sau de China oricui sau o lume-califat. E mult mai bine cu SUA, nu? Este evident că dintre posibilii candidaţi la poziţia supremă a ordinii unipolare, SUA sînt cel mai dezirabil. Sau cel mai puţin rău. Trăim vremuri candid-leibnitziene: e, totuşi, cea mai bună dintre lumile posibile, în paradigmă unipolară. În plus, nu doar oportunismul ne aşază alături de SUA, ci şi suma fundamentală a valorilor pe care se aşază, acum, România şi pentru care există, deja, un consens naţional. Nu este de mirare că măsurătorile ştiinţifice arată constant că românii sînt cei mai pro-americani dintre europeni. Relaţia cu SUA este, desigur, inegală. Ar fi nerealist pînă la absurd să pretindem o relaţie echilibrată, egală, cu SUA. În fond, SUA contribuie la securitatea României, fie direct, fie prin faptul că girează Tratatul Nord Atlantic, al cărui faimos articol 5 s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de descurajare pe care l-a cunoscut Europa vreodată, într-un fel în care noi nu vom putea contribui niciodată la securitatea SUA. Nu putem nici să gîndim în termeni proporţionali: ceea ce dă România Statelor Unite, raportat la potenţa României, să fie egal cu ceea ce dau SUA României, raportat la potenţa lor. O relaţie dintre o super-putere şi o ţară modestă, de rangul patru într-o ierarhie a puterii, nu poate fi judecată nici după criteriul egalităţii şi nici după criteriul proporţionalităţii, fără riscul de a deveni utopic. Totuşi, România poate obţine mai mult de la SUA în cadrul acestei relaţii. Sînt aspecte ale relaţiei cu SUA care, lucid, ar trebui considerate rateuri. Aspecte simbolice, precum cazul Teo Peter, sau aspecte mai pragmatice, precum cele economice, comerciale. Deşi sînt cel mai puternic actor economic al lumii, deşi sînt cel mai puternic aliat al nostru, deşi sînt cel mai mare exportator de capital din lume, investiţiile SUA în România sînt dezamăgitoare. Primii trei parteneri de comerţ exterior ai României sînt europeni, al patrulea e Turcia şi al cincilea e Rusia. În clasamentul investiţiilor străine, cea mai mare investiţie americană, "Procter&Gamble", este abia pe locul 15. E adevărat, capitalul e laş. Vine greu, ezitant, doar dacă e foarte sigur că se înmulţeşte, şi pleacă imediat, la cea mai mică adiere de nesiguranţă. În plus, SUA sînt cea mai liberă economie a lumii; e naiv-provincial să crezi că marile investiţii americane se mişcă la indicaţia guvernului american. Totuşi, decizii politice ale guvernului american au afectat nepermis aceste relaţii. De pildă, întîrzierea recunoaşterii oficiale a României ca "economie de piaţă" a fost un semnal de descurajare pentru exportatorii americani de capital. România era economie de piaţă pentru UE, dar nu pentru SUA care, în schimb, recunoscuse Rusiei această calitate. În relaţia cu SUA, s-a produs o acumulare care îndeamnă, "dialectic", la o nouă calitate: Parteneriatul Strategic, Acordul de Acces la bazele militare, Acordul în chestiunea TPI, contribuţiile noastre în Irak şi Afganistan, seriozitatea noastră în NATO şi încă multe altele. Trebuie să se schimbe ceva în relaţia cu SUA. E nevoie de un suflu nou, de o nouă abordare, de o energie nouă şi de o viziune nouă. După căpătarea încrederii, care s-a realizat prin ani de eforturi politice şi diplomatice, e nevoie de altceva. E nevoie de o gîndire care să scoată, pentru România, absolut tot ce se poate din această relaţie. Dar trecerea de la un tip de gîndire ("să cîştigăm încredere") la un alt tip de gîndire ("să culegem dividendele încrederii") este mai grea decît ne imaginăm, iar dacă nu există nici o preocupare în acest sens, chiar că nu se va întîmpla. Mica slugărnicie, care, orice s-ar spune, există în felul în care se uită oficialii noştri de toate rangurile spre America, ar trebui să înceteze pentru că, iată, şi-a produs efectele. Şi datorită ei, să recunoaştem, România este acum atît de aproape de SUA. De acum înainte, ca să fie încă şi mai aproape, e nevoie de altceva. De altfel de privire, de altfel de gestică, de altfel de discurs. Cel care, din fruntea statului sau din fruntea diplomaţiei noastre, va aduce acest spirit nou, va fi, cu adevărat, marele vizionar al relaţiei noastre cu America.