Nesortite războiului
Rivalitatea între mari puteri dintre SUA și China e o trăsătură definitorie a primei părți a acestui secol; și totuși nu s-a ajuns încă la un consens cu privire la modul în care poate fi ea caracterizată. Unii vorbesc despre o „rivalitate de durată”, asemănătoare celei dintre Germania și Marea Britanie de dinaintea celor două războaie din secolul trecut. Alții se tem că America și China sînt – precum Sparta (puterea predominantă) și Atena (puterea în ascensiune) în secolul al V-lea î.Hr. – „sortite războiului”. Problema e, firește, că o credință în inevitabilitatea conflictului poate deveni o profeție care se autoîndeplinește.
Termenul „rivalitate de durată” e și el înșelător. Să ne gîndim la toate fazele prin care au trecut relațiile sino-americane, începînd cu venirea la putere a Partidului Comunist Chinez (PCC) în 1949. În anii 1950, soldații americani și chinezi se ucideau unii pe alții pe frontul din Peninsula Coreeană. În anii 1970, după vizita istorică a președintelui american Richard Nixon în China, cele două țări au colaborat îndeaproape pentru a contrabalansa Uniunea Sovietică. În anii 1990, interacțiunile economice au crescut, iar SUA au sprijinit intrarea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului. Abia după 2016 s-a ajuns la faza actuală de rivalitate între mari puteri. Un oficial american descrie China ca pe o „amenințare evolutivă” – adică „singura țară care poate reprezenta pentru America o provocare sistemică pe plan economic, tehnologic, politic și militar”.
Dar, chiar dacă rivalitatea de durată nu implică un conflict violent, putem oare vorbi de un „război rece”? Dacă acest termen se referă la o competiție intensă și de durată, deja ne aflăm într-unul. Dacă însă se face o analogie istorică, comparația nu e valabilă și riscă să ne inducă în eroare cu privire la adevăratele provocări chineze cu care se confruntă SUA. SUA și Uniunea Sovietică erau interdependente militar la nivel global într-un grad ridicat – dar între cele două țări nu exista, practic, nici o interdependență de ordin economic, social sau ecologic. Relațiile sino-americane din ziua de azi sînt diferite din toate aceste puncte de vedere.
În primul rînd, America nu se poate decupla integral de China în ceea ce privește comerțul și investițiile, fără să provoace daune imense sieși și întregii economii globale. Apoi, SUA și aliații lor sînt amenințați nu doar de răspîndirea ideologiei comuniste, dar și de un sistem de interdependențe economice și politice pe care ambele părți îl manipulează în mod curent. O decuplare parțială sau o „reducere a riscurilor” în chestiuni de securitate e necesară, dar decuplarea economică completă ar fi prohibitiv de scumpă, și doar puțini dintre aliații Americii îi vor urma exemplul. Pentru mai multe țări, China este partenerul comercial de bază în mai mare măsură decît SUA.
Există apoi aspectele ecologice ale interdependenței, care fac o decuplare imposibilă. Nici o țară nu poate contracara schimbările climatice, amenințarea pandemiilor sau alte probleme transnaționale de una singură. De bine, de rău, sîntem blocați într-o „rivalitate de cooperare” cu China, în căutarea unei strategii capabile să promoveze obiective contradictorii. O situație care nu are nimic în comun cu continența Războiului Rece.
Abordarea provocării chineze va necesita o strategie care să acționeze pîrghiile sistemului bazat pe legi și ale alianțelor create de SUA. Aliați precum Japonia și parteneri ca India sînt atuuri pe care China nu le are. Chiar dacă centrul de greutate al economiei globale s-a mutat din Europa spre Asia pe parcursul ultimului secol, India, țara cu cea mai mare populație a lumii, e unul dintre vechii rivali ai Braziliei. Clișee precum „Sudul global” sau solidaritatea dintre țările BRIC (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) sînt foarte înșelătoare, deoarece ignoră rivalitățile interne dinăuntrul acestor categorii. În plus, avuția cumulată a aliaților democratici occidentali o va depăși considerabil pe cea a Chinei (plus a Rusiei) pentru încă multă vreme, pe durata acestui secol.
Pentru a reuși, strategia americană față de China trebuie să stabilească scopuri realiste. Dacă SUA înțeleg prin succes strategic transformarea Chinei într-o democrație occidentală, probabil că vor eșua. PCC se teme de liberalizarea occidentală, iar China e o țară prea mare pentru a fi invadată sau schimbată fundamental prin coerciție. Această realitate are două tăișuri: SUA au probleme interne – dar, în mod cert, ele nu se datorează cîtuși de puțin atractivității comunismului chinez. Esențial, în această privință, e că SUA și China SUA nu reprezintă o amenințare existențială una față de cealaltă – mai puțin în cazul în care vor aluneca într-un război major.
Cea mai bună analogie istorică nu e cu Europa Războiului Rece de după 1945, ci cu Europa antebelică din anul 1914. Liderii europeni au salutat ceea ce ei credeau că va fi un conflict de scurtă durată în Balcani, dar s-au ales, în schimb, cu cei patru ani cumpliți ai Primului Război Mondial. Unii prevăd că SUA și China vor începe un război similar pentru Taiwan, în care China vede o provincie renegată. Cînd Nixon și Mao Zedong s-au întîlnit în 1972, nu au reușit să cadă de acord în privința Taiwanului, dar au elaborat o formulă aproximativă pentru a gestiona această problemă, care a funcționat o jumătate de secol: Taiwanul nu va dobîndi independența de jure, iar China nu va face uz de forță militară împotriva insulei. Păstrarea acestui statu quo presupune descurajarea Beijingului și evitarea totodată a provocărilor care să susțină independența de jure a Taiwanului. Războiul rămîne un risc, dar nu e inevitabil.
SUA ar trebui să se aștepte la conflicte economice de mică intensitate cu China, dar obiectivele lor strategice ar trebui să fie evitarea escaladării – sau ceea ce Antony Blinken, ministrul de Externe al SUA, a numit recent „coexistența pașnică”. Asta înseamnă utilizarea descurajării pentru a evita un război cald, cooperarea (în măsura în care e posibil), folosirea efectului de pîrghie al puterii hard și soft a SUA pentru a atrage aliați, și mobilizarea tuturor atuurilor naționale pentru a face față cu succes concurenței. Scopul ar trebui fie influențarea comportamentului de politică externă al Chinei prin consolidarea alianțelor Americii și a instituțiilor internaționale.
De exemplu, pentru a promova interesele SUA în Mările de Sud și de Est ale Chinei, cheia este Japonia, un aliat apropiat care găzduiește trupe americane. Dar, întrucît SUA au nevoie să-și consolideze și propriile avantaje economice și tehnologice, ar fi înțelept să adopte o politică comercială mai activă cu Asia și să ofere ajutor țărilor cu venituri mici și medii care sînt curtate de China. Sondaje din toată lumea sugerează că SUA vor beneficia de mai multă putere soft decît China dacă își mențin deschiderea pe plan intern și valorile democratice.
Investițiile Americii în propria forță de disuasiune militară sînt bine văzute de multe dintre țările care vor să-și păstreze relațiile comerciale cu China, dar nu vor să fie dominate de ea. Dacă SUA își mențin alianțele și evită demonizarea și analogiile istorice amăgitoare, „rivalitate de cooperare” va fi un obiectiv durabil.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU