Nesimţire corporatistă
În fine, o promoţie utilă. Să iei cu reducere o valiză de brand celebru. Nu-ţi trebuie decît douăzeci de timbre pe care să le lipeşti pe un talon. La un plin, primeşti cinci timbre. Mi-am făcut repede calculul, iese bine. În consecinţă, îmi voi face plinul numai de la Petrom, pentru că au sandvişuri bune şi îmi dau o valiză la preţ bun. Fi-mea a fost chiar încîntată, pentru că ei i-a revenit sarcina să lipească timbrele pe talonul de carton. Strîng, carevasăzică, douăzeci de bucăţi şi, mîndru de mama focului, mă prezint să plătesc geamantanul. Ghinion. Nu aveau în stoc. Vînzătoarea, drăguţă, îmi explică amabil că managementul companiei a fost luat prin surprindere de succesul campaniei şi nu a reuşit să asigure un stoc convenabil de valize. Eh, nu-i nimic, n-au intrat zilele-n sac. Voi trece săptămîna viitoare şi voi găsi. S-o remedia mica defecţiune de aprovizionare. Nu s-a remediat nimic încă două săptămîni. Vînzătoarea, tot amabilă: „Daţi-mi numărul dumneavoastră de telefon, vă rezervăm una şi vă dăm de ştire, să veniţi să o luaţi“. Cam îndoit, dau şi datele astea.
Nu obişnuiesc să scriu numărul de mobil pe nici un tabel de „Fericit cîştigător“, niciodată. În general, datele respective sînt vîndute pe bani grei unor firme de guerilla marketing. Aşa te trezeşti cu telefoane de la diverşi brokeri de asigurări sau de pe pieţe bursiere care te sună cînd ţi-e lumea mai dragă, pentru a-ţi propune să te îmbogăţeşti rapid. De data asta, fiind direct interesat (valiza aia elveţiană chiar îmi trebuia), am făcut o excepţie. Surpriză, în numai trei-patru zile, primesc şi un SMS entuziast. „Am primit stoc nou de valize, veniţi pe la noi“. Exact după două zile, trec pe la benzinăria respectivă. Victorios, sigur de mine, uşurat că scap de vînătoarea de valize. Dincolo de tejghea, ochi mari, priviri uimite şi (semi)jenate. După o lună şi jumătate de fîlfîit talonul plin cu douăzeci de abţibilduri splendid lipite de fi-mea, după un SMS care mă invita să ridic produsul, mi se spune încă o dată că „stocul“, „cererea mare“, „nu ştim cine v-a dat SMS-ul“. Mi-am dat seama cît de ridicol am fost. La vîrsta mea, am crezut în promisiunile unei corporaţii multimiliardare. Am promis ferm şi pe ton (cam prea) răstit că este ultima oară cînd mai bag benzină de la Petrom şi le-am indicat cam ce să facă ei cu talonul respectiv, cu tot cu cele douăzeci de timbre frumos lipite. M-am simţit ca un idiot care a luat în serios promisiunile unei reclame TV.
Mult mai mult au suferit cei care au crezut în alte promisiuni, ale unei bănci care, acum cîţiva ani, s-a repezit haiduceşte să promită credite multe, uşor de luat, în condiţii impecabile. Sînt mii de români care, în acest moment, riscă pierderea locuinţei, din cauza abuzurilor incredibile şi a presiunilor cvasilegale la care îi supune Volksbank (banca populară, cum ar veni, în traducere). Managementul sută la sută austriac a decis să dea credite cu toptanul. Nu s-au gîndit că mai trebuie să atragă şi depozite, ca orice bancă serioasă. Ba, s-a mai dedulcit şi la foloase necuvenite, iar standardele etice ale profesiei au fost încălcate cu nonşalanţă. Nu vreau să intru în detalii. Centrala a fost nevoită să îi dea afară, să schimbe echipa de conducere. Intrînd în necazurile cauzate de criza globală, Volksbank a vîndut operaţiunile din străinătate unei bănci ruseşti. Pe toate, cu o excepţie. Filialele şi sucursalele din România nu au fost dorite de cumpărător din cauza numărului uriaş de procese intentate de clienţi, în toată ţara. Reclamaţiile vizează încălcarea contractului de creditare, abuzuri şi presiuni la limita legii, malpraxis bancar.
Am dat doar două exemple de nesimţire de corporaţie. Abuzarea consumatorului nu este o apucătură specific românească şi este trecută în lista de practici a multor firme, cu nume dintre cele mai celebre. Mi-e teamă doar de o pîrdalnică de timiditate a ziariştilor români. În timp ce oricare dintre păţaniile povestite ar fi subiect de reportaj prin Franţa sau Germania, pre la noi prin patrie, din motive pe care încă nu le desluşesc întru totul, corporaţiile fac (încă) tot ce vor. Mama lor de bugete de publicitate...
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.