Nervi de iarnă

2 februarie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Nu ştiu dacă aţi observat, dar Bucureştii sînt frumoşi numai dacă e soare afară. Lumina naturală puternică estompează urîţenia oraşului şi dă iluzia regăsirii unei frumuseţi de altădată. În zilele întunecate, ploioase, mohorîte, Bucureştii rînjesc mizerabil, într-un extaz al urîtului urban. Într-un oraş frumos, ploaia aduce melancolie - la Bucureşti, ploaia aduce depresii şi nervi bacovieni. Într-un oraş frumos, ninsoarea aduce o doză de ireal feeric - la Bucureşti, ninsoarea aduce exasperări şi trotuare inabordabile. Într-un oraş frumos, frigul aduce un sens al măreţiei şi stimulează o nebănuită dimensiune interioară a lucrurilor - la Bucureşti se cheamă ger şi chinuie pe toată lumea. Dintr-un oraş frumos, noaptea scoate un anume (mereu altul, de la oraş la oraş) farmec misterios care te îmbie la plimbări exploratorii. La Bucureşti, noaptea transformă oraşul într-o lighioană ameninţătoare, de care trebuie imediat să te pui la adăpost, izolîndu-te în casă. Avem un oraş urît! La trei săptămîni după ce a nins, insulele de zăpadă murdară agonizează pe stradă, obstaculînd deopotrivă pietonii şi automobilele. Primarul a spus că e prea scump să le evacueze. Va trebui să aşteptăm descreşterea lor sub puterea temperaturii. Ochiurile de apă neagră nu te lasă să traversezi sau să mergi drept. Noroiul este omniprezent - de unde atîta noroi în Bucureşti? În Capitala europeană a României, e de neconceput să mergi în pantofi ori ghete elegante chiar şi pe străzile din centru. De la primii doi paşi, încălţămintea şi pantalonii se maculează oribil, cu stropi maronii. O mîzgă soioasă se lipeşte ca rîia de oricine se aventurează în afara casei. Bucureştiul este un oraş murdar, care, la intemperii, îşi secretă zoaiele peste oameni şi scurgerile continuă aşa, încă multă vreme după ce intemperia s-a oprit. Bulevardele, clădirile, străzile, aleile, gardurile, copacii, iarba, bordurile - toate elementele care compun oraşul par izvoare nesecate de jeg. Iar ceea ce mă deprimă cu totul este obişnuinţa cu care oamenii se relaţionează cu aceste mizerii. Bucureşteanul calcă în baltă, merge prin noroi, îşi afundă gheata în zăpada noroioasă, cu un firesc revoltător. E iarnă, ce să-i faci? Să nu mai ieşi din casă? Nu se poate. La Bucureşti, iarna echivalează firesc cu murdărirea. Bucureştii sînt un oraş haotic, cu clădiri delabrate şi cu trafic criminal, plin de vieţuitoare isterice, violente, bezmetice. Bucureştenii însă nu sînt altfel decît oraşul lor. Naturaleţea cu care îi gestionează mizeria o dovedeşte din plin. Aşa oraş, aşa locuitori. Portarul blocului meu mi-a povestit cum proprietarul casei de vizavi a ameninţat pe oricine parchează în dreptul curţii sale (o felie de trotuar de vreo 10 metri) cu tăierea pneurilor. Fireşte, ameninţarea a fost făcută în auzul unora. Peste 30 de minute, cineva, care nu era la curent, a parcat acolo. Pneurile au fost tăiate imediat. Motivul pentru care omul acaparase trotuarul: "Eu am dat zăpada şi sînt şofer de taxi şi trebuie să am maşina aici, în faţa porţii mele, că dorm ziua şi conduc noaptea şi vin acasă la 5 dimineaţa cînd trebuie să găsesc locul din faţa curţii mele liber ca să parchez eu". O bună prietenă îmi povesteşte, sub şoc, că a parcat zilele trecute pe o stradă în Cotroceni. Cînd a revenit, s-a urcat în maşină şi un grup de oameni în vîrstă (deopotrivă domni şi doamne) au înconjurat-o imediat şi au început să urle nebuneşte: "De ce ai parcat aici?". Au aruncat cu bulgări de zăpadă în automobil, au rupt un ştergător, au forţat o oglindă retrovizoare, au cărat picioare în portiere, în timp ce, panicată, prietena mea încerca să scape din această dezlănţuire sălbatică, demarînd. Urletele şi violenţele aveau drept motiv parcarea maşinii pe un trotuar de pe care protestatarii dăduseră zăpada. La noi, a da zăpada echivalează cu luarea în stăpînire. Iar reacţia la orice automobil parcat pe trotuarul din dreptul imobilului propriu este primitivă: vătămarea imediată a autoturismului. Primesc o vizită. După, conduc oaspetele la maşina pe care o parcase în spatele blocului meu, pe Icoanei. Cînd introduce cheia în portieră, un potop de înjurături din două curţi alăturate. La porţi ies nişte pirande care nu se mai opresc: "De ce parchezi aici, băga-mi-aş..... ta de român!". Şarmul Bucureştiului hibernal e irezistibil... Undeva în "Bhagavad Gita", cunoscutul poem sanscrit din Mahabharata, se spune că apariţia şi dispariţia iernii reprezintă cea mai bună dovadă a caracterului iluzoriu al realităţii. Apariţia şi dispariţia fericirii, dar şi a nefericirii sînt similare apariţiei şi dispariţiei iernii şi verii. Vremelnicia e de esenţa anotimpului. De aceea, nu ne putem supăra pe ele. Prelungind, am putea spune că nu ne putem supăra nici pe ceea ce fac anotimpurile (iarna, în cazul nostru) din oameni. Totul este sub blestemul efemerului. Dar pînă şi milenara metafizică a poemului hindus, cît e ea de solidă şi de subtilă, se surpă la contactul cu masiva realitate bucureşteană. Aici, iarna noroioasă e eternă! Iar oamenii, ei sînt, deja, o specie care se reproduce cu vigoare. La Bucureşti, verile calme sînt trecătoare, iar primăverile fericite sînt tot mai rare şi tot mai scurte. Anotimpurile curate şi rînduite nu mai există de mult. La Bucureşti, iarna murdară e tot mai lungă şi tot mai stăpînă. Nu se va termina niciodată. Aş fi vrut ca, în această iarnă, să strig ca Albert Camus: "În plină această iarnă mi-am dat seama că o vară invincibilă sălăşluieşte în mine". Dar iarna bucureşteană, cu stalagmitele ei de noroi şi bucureştenii ei de venin, ucide orice strigăt luminos.

Mai multe