Neputincioşii care ştiu
Fluidizarea graniţelor în Europa a produs şi un efect oarecum neaşteptat: relativizarea competenţelor. Toată lumea în Europa, de pildă, ştie cum se construiesc instituţiile unui stat democratic. Adesea, cei care nu sînt în stare să facă aşa ceva la ei acasă ştiu cel mai bine. Pe de altă parte, spiritul critic este cu atît mai dezvoltat şi cu atît mai subtil cu cît impotenţa e mai mare. Cei care nu sînt în stare de ceva sînt cei mai abili observatori ai fisurilor lucrării celor care fac. Din această pricină, continentul actual are, uneori, haz. Am asistat zilele trecute, la Berlin, la cîteva scene memorabile. Un fel de repetare în spirit a celebrei vizite pe care Barbu Delavrancea a făcut-o amicului său Caragiale la Berlin, în vara lui 1905. Povestită de Caragiale însuşi într-o scrisoare adresată lui Alceu Urechia, vizita aceea este mai mult decît o deplasare a unui intelectual român în Berlin, este chiar pattern-ul de raportare a balcanicului la Europa âmnealor. Că scrisoarea are valoare estetică, nu am avut niciodată vreo îndoială. Dar că este un adevărat document antropologic, abia acum mi-am dat seama. Atît doar, acum eroul nu mai e român, ci bosniac. În rest, tot avocat, tot bine aşezat economiceşte, tot omnicompetent, tot critic, tot imposibil de impresionat... Sîntem, aşadar, în inima Prusiei. Germania! Ţara administraţiei impecabile, a instituţiilor şi a dreptului. Ţara în care birocraţia eficientă a devenit, deopotrivă, concept şi normă de viaţă. Sîntem chiar în oraşul lui Bismarck şi al lui Hegel, chiar în capitala celor mai bine argumentate hotărîri judecătoreşti din lume şi a celei mai impunătoare tradiţii instituţionale din Europa (dacă facem englezilor plăcerea de a nu-i socoti europeni). Alături de mine, prin datul sorţii, se află un respectabil avocat bosniac. Seamănă ca două picături de apă cu Joe Pesci (arată ca el, vorbeşte ca el, gesticulează ca el), are o licărire isteaţă în ochi şi poartă la reverul sacoului impecabil discrete însemne masonice sau rozacruciene, sînt prea mici ca să pot identifica precis misterioasa provenienţă. Sîntem invitaţi să discutăm cu oficiali germani despre lustraţie, memorie, acces la arhivele trecutelor dictaturi roşii, reabilitarea fostelor victime ale comunismului. Colindăm instituţii de profil, discutăm cu procurori generali, miniştri şi membri ai Bundestag-ului. În primele zile, Pesci-de-Bosnia e atent. Pune întrebări, cere lămuriri, formulează situaţii ipotetice şi vrea să afle cum s-ar rezolva în Germania, dacă s-ar întîmpla. Nemţii, amabili şi concentraţi, răspund, de fiecare dată, cu lux de detalii. După fiecare întîlnire, amicul bosniac precizează că discuţia a fost bună, dar că Bosnia are, acum, alte priorităţi şi, oricum, ceea ce frămîntă Germania şi România în privinţa asta nu are nici o relevanţă pentru ţara lui, din motive care ţin de istorie, de popor, de context. Recunoşteam atitudinea românească de la primele întîlniri cu occidentali, în anii â90. Se povestea mult, se identificau soluţii, dar apoi, la plecare, românii spuneau ceva de genul "asta e bună la voi, dar la noi nu merge, avem alt specific - noi cu ale noastre, voi cu ale voastre". Era vremea în care ne imaginam că e de datoria Europei să ne primească de vreme ce sîntem, din născare, europeni. În orice caz, nu îmi ia mult timp să înţeleg că "Joe Pesci" este dintre cei care se opun, în principiu, deconspirării foştilor colaboratori ai poliţiilor politice comuniste şi un ireductibil opozant al lustraţiei. La un moment dat, discutăm cu dna Marianne Brithler, cunoscută opozantă în fosta RDG, acum comisar federal însărcinat să conducă instituţia care gestionează arhivele fostului STASI, succesoarea în funcţie a celebrului pastor Joachim Gauck. Cum ar fi, preşedinta CNSAS-ului german. Este extrem de interesată de decizia Curţii noastre Constituţionale, aşa că, împreună cu prietenul C.A., dăm lămuriri ample. Ba chiar ne lansăm în speculaţii şi nu lăsăm neluminat nici un colţişor al tenebroasei decizii care a ucis CNSAS-ul. Din colţul lui cam neglijat, bosniacul nu se opreşte şi mitraliază întrebări despre legislaţia germană în materie. La un moment dat, află ceva: cetăţenii fostei RFG nu fac obiectul activităţii Comisiei dnei Birthler, deşi, mulţi dintre ei - se spune că peste 50.000 - au colaborat cu STASI. Gazdele germane admit imediat că e o problemă politică jenantă şi că e anormală imunitatea vesticilor în operaţiunea de deconspirare, însă opoziţia parlamentarilor din vestul Germaniei este totală. Gazdele germane par încurcate în a explica de ce parlamentarii lor nu vor să aplice legile deconspirării şi foştilor vestici aşa cum le aplică foştilor estici. Dar amicul bosniac e fericit. A găsit hiba în sistemul care prea mergea bine, prea livrase eficient, prea îşi făcuse treaba, prea ne impresionase în primele zile. Din acel moment, orice intervenţie în orice direcţie o pornea de aici: cît e de injustă excluderea cetăţenilor fostei RFG de la screening-ul Comisiei dnei Brithler. Cu abilitate (avocaţii balcanici sînt recunoscuţi pentru nemaipomenita lor potenţă retorică!), omul pornea de la această limită a sistemului şi făcea praf totul, dar absolut totul. Iscusinţa bosniacului "Joe Pesci" era uimitoare. Din cauza excluderii cetăţenilor RFG din procesul deconspirării foştilor ofiţeri şi colaboratori ai STASI, întregul sistem era o minciună uriaşă, o fraudă, o mimă jalnică. Nemţii ascultau îngrijoraţi, realizau amuţiţi monstruozitatea propriilor legi şi ajungeau, chiar, să-şi ceară scuze pentru că nu au putut mai mult. Dar "Joe Pesci" nu era acolo să-i ierte! El, bosniacul, era acolo să pună la punct incapacitatea germană de a construi instituţii juste şi birocraţii eficiente. Uneori, mai adăuga şi că "americanii, cei mai apropiaţi aliaţi ai voştri, închid oameni, fără proces, la Guantanamo şi ascultă telefoanele fără mandat" pentru a accentua nu doar eşecul administraţiei germane, ci şi tovărăşia suspectă a ţării. Ce să ne mai mirăm! Bosnia, după cum se ştie, este mai mult o ficţiune decît o ţară. Dacă mîine pleacă de acolo zecile de mii de soldaţi ai forţelor internaţionale, poimîine nu mai există nimic ce s-ar putea numi Bosnia-Herţegovina. Să aparţii unei asemenea ţări, incapabilă să construiască un sistem administrativ cît de cît plauzibil, deşi nu e cu mult mai mare decît Oltenia, şi să cerţi Germania pentru ineficienţă administrativă reprezintă o mare cucerire a timpului nostru. Halal să ne fie!