Nepreţuită e dilema!

Anul acesta, revista noastră împlinește 25 de ani de existență. Primul număr al Dilemei a apărut cam în aceste zile ale anului 1993. Cineva mi-a atras atenția că România modernă a trăit cu Dilema/Dilema veche un sfert din centenarul pe care îl împlinește. Privită așa, aniversarea noastră are ceva măreț. Totuși, nimic mai impropriu nouă decît măreția și anvergura istorică. Niciodată nu am vrut să marcăm decisiv cultura română, să fim un fel de Convorbiri literare sau de Sămănătorul. Ambiția de a da direcții și de a deschide vizionar cultura națională spre noi dimensiuni a lipsit, mereu, Dilemei, fie că a fost veche sau nu. Fie vorba între noi, nici nu mai e timpul pentru așa ceva. Postmodernitatea nu mai recunoaște maeștrii – fiecare e pe cont propriu și agenda fiecăruia este aceea de a nu semăna cu nimeni. Din păcate sau din fericire, în redacția noastră nu a existat niciodată un Titu Maiorescu sau un George Coșbuc. Au existat, în schimb, intelectuali din trei generații care au lucrat împreună la revistă și au produs, acum o putem spune cu certitudine, cea mai bună publicație culturală românească de după 1990.

Istoria Dilemei este, în linii generale, cunoscută. Pe parcursul acestui an ne vom referi la ea, cu afectuoasă mîndrie. Este o istorie care ne onorează. Sigur că revista s-a schimbat în timp – lumea la care se referă s-a schimbat la rîndul ei, autorii revistei s-au schimbat și, din cîte ne dăm seama, cititorii s-au schimbat și ei. A rămas, însă, neschimbat și pe deplin relevant în fiecare zi a vieții ei, spiritul Dilemei. De 25 de ani ne plasăm, binedispuși, sub înaltul patronaj al lui I.L. Caragiale, cel care va sta mereu pe frontispiciul nostru, și continuăm să pariem pe inteligență, cultură și umor.

La apariție, în 1993, Dilema s-a definit drept „un săptămînal de tranziție“. Întrebat odată de ce a țintuit revista în conjunctură cu această formulă („Ce-o să vă faceți cînd tranziția se va sfîrși?“), fondatorul a replicat zîmbind: abia cînd am scris sub titlu că e o revistă de tranziție i-am asigurat viitorul pentru că, la noi, tranziția nu se termină niciodată. Vedeți bine, toate se schimbă, dar unele lucruri rămîn la fel…

Mi-amintesc că, la vremea apariției Dilemei, cuvîntul pe care dl Pleșu îl prețuia cel mai mult era „normalitate“. România de atunci era tulbure și învolburată. Energiile de tot felul, care fuseseră ținute sub obroc în comunism, se exprimau strident și cacofonic. Trăind cu voluptate vîrsta infantilă a libertății, România era divizată și românii adînceau frenetic diferențele dintre ei. După cinci decenii de violentă derivă, România eliberată nu putea fi „normală“ pentru că pur și simplu nu știa ce-i aia „normalitate“. Normal era, atunci, să existe un loc în care, sub condiția liniștitoare a decenței, a urbanității, ideile acestei Românii vraiște să dialogheze sau, măcar, să stea unele lîngă altele fără să se excomunice reciproc. După certitudinile de beton ale dictaturii, România avea nevoie ca de aer proaspăt să (re)găsească civilizația dilemei. Istoria ne arată că societățile înverșunate se pot potoli fie prin cultură, fie prin sînge. Ca să nu curgă sînge, Dilema a propus cultura. Celor care au uitat, poate că aceste vorbe le par exagerate. Dar, după Revoluția însîngerată din decembrie 1989, România a mai cunoscut în următorii trei ani reprimarea Pieței Universității, două mineriade și episodul de la Tîrgu Mureș. Cînd a apărut Dilema, chiar și România cuvintelor era violentă: era epoca de glorie a lui Vadim Tudor. Privind în urmă, am sentimentul că un grup de intelectuali au oferit, în 1993, o floare uraganului pentru a-l liniști. O dilemă spre răscumpărarea unui pumn, o dilemă în schimbul unui blestem, o dilemă pentru amuțirea unui scrîșnet de ură…

Numele revistei, se știe și asta, a fost găsit, într-un moment de inspirație, de dl Radu Cosașu. Și cum, la începutul lumii, lucrurile s au născut abia cînd au fost numite, revista s-a configurat în spiritul ei cînd a fost botezată. Privindu-i istoria, revista aceasta nici nu se putea numi altfel. Botezul revistei a definit-o, de fapt. Rolul dilemei este esențial în orice scenariu al libertății; rolul Dilemei a fost esențial în viețile multora dintre cei care au trecut prin paginile ei. Dilema îndeamnă la prudență politicoasă cînd e vorba despre ideile celorlalți și la curaj cînd e vorba despre folosirea propriei minți. Dilema curăță terenul pentru venirea încrederii și anihilează demonii prostiei. Dilema cere tot mai multă cunoaștere și instaurează toleranța. Dilema este versiunea cea mai civilizată a omenescului. Așadar, neprețuită e dilema!

România de azi diferă de România de acum 25 de ani, dar în nevoie de dileme tot a rămas. Minerii nu mai asediază universitățile, iar vadimiștii nu mai vînd sute de mii de exemplare. Dar certitudinea încununată cu tîmpenie există și o nouă generație de „instalați“, cum le zice dl Pleșu, domină locul. Răutatea robustă și agresivă de ieri este, poate, în reflux, dar zilei i-a rămas să se lupte cu incompetența mascată în competență, cu ticăloșia de sub mantia procedurilor perfect corecte, cu forma supremă a corupției: corupția sufletelor prin smintire. Într-un fel, Dilema veche are, astăzi, o sarcină mult mai dificilă decît avea Dilema la origine. Oamenii fără dileme sînt mai perfizi și mai spectrali. Dar, din nou, pariul pe inteligență, cultură și umor, pariul pe autenticitate și pe decență nu va pierde!

Timpurile sînt grele pentru revistele de cultură. Cînd toată lumea vorbește, tot mai puțini ascultă; cînd toată lumea scrie, tot mai puțini citesc. Din păcate, stăpînirile și conjuncturile economice nu au făcut vremurile mai ușoare – dimpotrivă. Amintindu-ne toate cele prin care a trecut Dilema/Dilema veche în sfertul ei de veac, în sufletul unora dintre noi s-a înrădăcinat încrederea, întărită prin diverse semne, că îngerul revistei noastre este, încă, viguros. Pentru cei care nu frecventează straturile angelice, există conștiința unei misiuni sociale de natură culturală. Așa se face că noi toți, cu dumneavoastră, cei care ne citiți azi, și cu cei care vor citi mîine, mergem înainte! La mulți ani, Dilema veche!