Neo-NATO-logia

„Capabilities, partnerships, Afghanistan“ – asta e tot ce ţi se spune, la foc automat, dacă întrebi oficialii NATO care sînt priorităţile imediate ale alianţei. Capabilities – adică mai multe arme: avioane, elicoptere, fregate, grenade, mine, rachete, tunuri, tancuri, varii componente logistice (baze de antrenament, aparatură de realimentare pe parcursul misiunii, spitale de campanie). De ani de zile, Statele Unite insistă ca membrii europeni ai alianţei să aloce mai mulţi bani bugetelor de apărare. Toată lumea înţelege greutăţile aduse de criza economică şi pricepe că acest gen de cheltuieli nu este defel popular în nici o ţară europeană. Aşadar, greul operaţiunilor de-a lungul şi de-a latul planetei a rămas mai degrabă pe epoleţii yankei ai uniformelor NATO. Europenii, simţindu-se mai în siguranţă, trăind visul unei securităţi aparent veşnice, avînd armate naţionale mîndre-n toate cele, politici externe şi interese economice diverse, s-au tot codit să îşi mărească arsenalele. Aşa a apărut conceptul de smart defense (se traduce prin „apărare deşteaptă“). Adică mai multe ţări pun laolaltă nişte bănuţi şi cumpără împreună nişte capabilities pe care le folosesc… tot împreună.

Parteneriatele reprezintă genul de acorduri cu state nonmembre care, prin toate colţurile lumii, pot ajuta cu una, cu alta (în general, cu logistica) statele membre, în caz de nevoie. E bine să ai cît mai multe asemenea parteneriate pe lîngă casă. Aduci ţări vecine alianţei spre o atitudine mai degrabă amicală decît ostilă, mai economiseşti cîte ceva din numitele capabilities şi poţi folosi experienţa regională a partenerilor, în caz de conflict. Acum, NATO are 41 de parteneri (state sau organizaţii) şi beneficiază de aproximativ 5000 de militari de-ai lor în zonele de luptă.

Cît priveşte Afghanistanul, preocuparea NATO este lesne de înţeles. Într-un fel sau altul, e timpul să se încheie angajarea militară pe teren, în urma unui acord bilateral semnat cu autorităţile de la Kabul. Hamid Karzai, însă, trage de timp, negociază abil şi are tot soiul de solicitări greu de înghiţit de către occidentali. Au fost date ultimatumuri, s-au stabilit numeroase date-limită, toate au fost depăşite.

Tare mă tem că Putin a dat serios de lucru strategilor din NATO. Nici unul dintre cele trei obiective nu se mai poate menţine în parametrii stabiliţi ca pentru un summit ordinar. Una este să planifici achiziţia de capabilities pentru un conflict asimetric (lovituri aeriene, plus nişte echipe mici şi eficace de killer-i tăcuţi, la sol), şi alta e să urmăreşti pe radarele din AWACS (avioanele alea cu pălărie care detectează şi musca de pe teritoriul supravegheat) mişcări de divizii ruseşti de blindate la graniţa Ucrainei. Evident, şi la capitolul Parteneriate trebuie serios reevaluată situaţia. Nu de alta, dar însăşi Rusia beneficiază de un statut special în acest sistem de aranjamente multilaterale. Iar distinsul domn Kharzai ştie deja, de cînd cu „problema Crimeei“, că americanii ar trebui să semneze acordul mai repede decît doreau acum două-trei luni, aşa că poziţia de negociere a domniei sale pare ceva mai stabilă decît înainte.

Mă tem că NATO nu are de schimbat numai agenda viitorului summit. După decenii de extindere şi de conflicte asimetrice, pare-se că începe să se vorbească despre un „nou NATO“: unul care, de fapt, s-ar întoarce cumva în timp, la perioada Războiului Rece, cu state mari ostile, dispunînd de capabilities convenţionale şi nucleare, în cantităţi uriaşe.

Vestea proastă este că o asemenea redefinire durează. NATO este o instituţie uriaşă, nevoită să servească interesele (incredibil de diverse) ale statelor membre. „Aş prefera să negociem cu ruşii la masă, decît noi între noi, ar fi mult mai uşor“ – îmi spunea un oficial.

Vestea bună este că Rusia exportă materii prime, pentru a cumpăra arme din Occident (de tipul sistemului Mistral, contractat cu francezii). Aşa fac şi ţările africane care nu au tehnologie avansată: vînd diamante şi cumpără mitraliere. Ele nu pot fi considerate ca reprezentînd o ameninţare pentru vînzători. E drept, între Congo, Sudan, Ruanda şi Rusia este o diferenţă de scară. Mare…

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.