Necazurile altora
Mii de oameni așteptau luni să treacă, probabil pentru ultima oară, granița dintre Azerbaidjan și Armenia. Dincolo de frontieră, la Erevan, premierul armean Nicol Pașinian deplîngea placiditatea comunității internaționale și avertiza că azerii desfășoară netulburați o operațiune de purificare etnică în Nagorno-Karabah, enclava armeană pe care cele două țări și-o dispută de la finalul anilor ’80, cînd Uniunea Sovietică își încheia existența.
Cu cîteva zile înainte, într-un fel de Blitzkrieg cu drone, armata azeră atacase enclava cu o asemenea forță încît separatiștii armeni au înțeles aproape imediat că încăpățînarea de a rezista nu va face decît să provoace un număr inimaginabil de victime. Au cedat în nici 24 de ore și au anunțat că sînt de acord să se dezarmeze și să renunțe la luptă.
Pașinian este acuzat în prezent că n-a făcut suficient pentru apărarea fraților de sînge armean de pe teritoriul azer. Acuzația este cumva nedreaptă întrucît situația de pe teren nu mai seamănă deloc cu aceea de acum 30 de ani, cînd Azerbaidjanul era un stat emergent, improbabil și puțin cunoscut în afara Caucazului. Beneficiind de resurse naturale generoase și de sprijinul nemijlocit al Turciei, azerii dispun azi de o evidentă superioritate economică și militară. Apoi, Rusia – aliat tradițional al Armeniei – are zilele astea necazuri mult mai mari decît conflictul din Karabah. Acum trei ani a trimis în regiune o forță de menținere a păcii compusă din 2.000 de soldați care a reușit să mențină un echilibru precar la finalul unei alte ofensive azere care redusese deja semnificativ dimensiunile teritoriului aflat sub control armean. Azerii n-au fost însă teribil de impresionați de ruși – un fenomen care poate fi observat în multe alte locuri – și au continuat metodic pregătirile pentru preluarea enclavei. Atît de puțin speriați sînt de ursul rusesc încît n-au făcut nici un efort de a se asigura că printre victimele bombardamentelor nu se află și membri ai forței de menținere a păcii. Cîțiva dintre ei și-au pierdut viața și, cu toată furia naționaliștilor ruși al căror orgoliu a fost din nou rănit, Kremlinul a reacționat cu echivalentul diplomatic al unei ridicări neputincioase din umeri.
Alegînd să nu mai intre într-un conflict direct cu țara vecină, Nicol Pașinian a fost mai degrabă realist. Ar fi pierdut probabil mai mult decît teritoriul Karabahului, recunoscut internațional ca aparținînd Azerbaidjanului.
Ceea ce încearcă în prezent premierul armean este o operațiune de aterizare în realitate și de abandonare a fanteziilor etnic-naționaliste care au împins țara într-un colț din care nu mai poate ieși. Nu e clar dacă va reuși, manifestanții de pe străzile Erevanului îl acuză de trădare și îi cer demisia. Pe de altă parte, orice conducere armeană actuală sau viitoare trebuie să gestioneze un fapt simplu: aventura din Karabah s-a terminat tragic pentru populația armeană de acolo. Toate calculele de la Erevan au fost greșite. Azi, familii întregi trec în Armenia fără speranță că își vor mai vedea vreodată căminele.
Ceea ce se spune sau se scrie mai puțin este că în acest conflict nu există băieți buni și băieți răi. La orice acuzație armeană, azerii pot răspunde cu exemple de pogromuri și acțiuni de purificare etnică săvîrșite de adversar. Sute de mii de azeri au fost expulzați din Armenia acum 30 de ani, iar în locuri cum ar fi Khojaly (localitate aflată în Karabah, pe teritoriul azer) mai bine de 600 de oameni, între care aproximativ 100 de copii, au fost uciși într-o singură noapte, în 1992,de forțele armene.
Probabil singura speranță pentru întoarcerea la orice formă de normalitate este teama Azerbaidjanului că își va vedea imaginea internațională asociată cu crime de război. De la Baku vin permanent asigurări că „reintegrarea” Karabahului se va face fără excese. După zeci de ani de război, însă, nu e nici o mirare că armenii din enclavă nu au încredere în astfel de promisiuni. Încă un lucru pentru care trebuie să mulțumească guvernelor de la Erevan și diasporei armene care au încurajat permanent separatismul și excesele naționaliste.
De o generație încoace, Nagorno-Karabah a devenit fel de simbol al izolării, tribalismului și alienării. (A intrat inclusiv în cultura populară – se poate verifica asta ascultînd piesa omonimă a celor de la Einsturzende Neubauten). Oamenii simpli, armeni și azeri, și-au pierdut averile, familiile și viața în numele unor idealuri imposibile și sub steagul unor iresponsabili. Sînt armeni care zilele astea se întreabă dacă nu cumva conflictul va continua în alte forme și, încurajați de succesele recente, azerii vor cere și mai mult. Nu există, în fapt, nici o garanție că nu va așa.
De ce nu a intervenit Occidentul mai ferm și s-a mulțumit cu niște declarații de tip „atenție și îngrijorare”? De ce Rusia asistă fără să facă nimic? Răspunsurile sînt multe și nuanțate, însă e la fel de adevărată și explicația că am obosit cu toții de necazurile altora.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.