Necăjitul, Sandu, Sobolul și Cristofor Porumb

Era un băiat mai mic cu vreo cîțiva ani decît mine, dar care arăta ca un bătrîn, cocoșat, parcă puțin șchiop, cu o figură amărîtă de om împovărat de permanente griji, purtînd căciulă chiar cînd era cald și niște haine groase, maronii, care nu-i erau pe măsură. Nu i-am știut numele. Nu se juca niciodată cu noi, îl vedeam doar cînd se ducea la complexul alimentar cu cîte o sacoșă, trimis la cumpărături de ai lui (n-aveam idee cine erau). Într-o zi, am ieșit afară, în fața blocului, cu o bicicletă nouă, pe care mi-o admirau toți tovarășii de joacă. Printre ei a apărut și el, cu sacoșa lui goală, cu care se ducea la cumpărături. În mod surprinzător, s-a îndreptat spre mine și m-a rugat ceremonios, cu mîinile împreunate, să-i fac favoarea de a-l plimba și pe el cu bicicleta – eventual, să-l duc pînă la complex. Îi auzeam vocea pentru prima oară. Era ușor dogită și îi tremura de emoție. L-am invitat imediat să se așeze pe portbagajul bicicletei și am pornit. Am tăcut amîndoi tot drumul. Eram impresionat. Ajunși în cîteva minute la complex, i-am spus că pot să-l aștept să mergem și înapoi. Mi-a răspuns că nu e cazul, dar că, oricum, i-am făcut o bucurie extraordinară, pentru care îmi mulțumește. Am plecat ușor jenat. În ziua următoare, cînd m-a văzut din nou, m-a salutat scoțîndu-și căciula și mi-a mulțumit iarăși. Peste alte cîteva zile, ne-am întîlnit pe stradă și iar mi-a mulțumit, scoțîndu-și căciula. Tot așa s-a întîmplat și cînd ne-am văzut dățile următoare. Povestea a durat timp de săptămîni, luni și ani. Eu nu știam cum să-i zic să înceteze, mi-era să nu-l jignesc cumva și mi-era și milă de el. După mulți ani, nu-și mai scotea căciula, dar cînd mă vedea, dădea din cap excesiv de respectuos. Și astăzi îl mai zăresc din cînd în cînd. Pare neschimbat. Are o vîrstă și e la fel de bătrînicios ca la 11 ani. Încă mai poartă căciulă pînă spre vară. Cîndva, nu mai știu exact cînd, dar nu prea de mult, spre liniștea mea, a încetat să mă mai salute.  

Sandu era ceva mai mare decît noi. Într-o zi ne-a adunat pe toți în părculeț să ne spună ceva foarte important. Peste noapte se trezise și văzuse pe marginea patului o fantomă. Jura pe orice voiam noi că fusese ceva real și că nu visase. Părea atît de pătruns de ceea ce spunea, încît ne-a convins. Fantomele nu erau doar o poveste, existau cu adevărat. Ne-am întors acasă înfricoșați. Părinții au rîs de noi cînd le-am povestit, dar n-au putut să ne scoată nici unuia din cap ideea că fantomele chiar existau, albe și tăcute. Au încercat să ne liniștească, explicîndu-ne că Sandu era, probabil, un mare mincinos. Nu, nu... noi știam mai bine. Nu se putea să mintă, chiar o văzuse și era îngrozit. 

După cîțiva ani, într-o după-amiază, Sandu se agita prin fața blocului ca un boxer în ring. Ceva nu era în regulă. Din cînd în cînd răcnea teribil. Înjura și vorbea foarte urît despre tatăl lui care ar fi fost marele vinovat, zicea el, dar nu înțelegeam pentru ce. Oare ce  pățise Sandu? Lumea se adunase ca la circ. Un om matur a încercat să vorbească cu el, să-l calmeze, dar n-a reușit. După cîteva ore, a venit o Salvare și l-a luat. Multă vreme nu l-am mai văzut. A reapărut la un moment dat, peste cîteva luni. Avea fața foarte umflată și ne-a spus cu o voce schimbată că a primit voie să-și viziteze părinții. Un vecin cu părul alb, domnul Albuș, care ni se părea foarte înțelept și care ne întreba mereu dacă am citit Biblia, ne-a spus băieților din cartier, ca pe un mare secret, că Sandu înnebunise pentru că se masturbase prea mult. Dezvăluirea lui ne-a băgat pe toți în sperieți, mai rău chiar decît povestea lui Sandu, cu fantoma.

Locuia la parter și i se zicea Sobolul. Stătea mereu la fereastră, cu coatele pe pervaz și privea strada. La un moment dat, a căpătat obiceiul ca, de acolo, de la geam, să intre în vorbă cu aproape toți trecătorii din raza lui verbală, dacă se poate spune așa. Părea că-i cunoștea pe toți și-i aborda de fiecare dată cu aceeași întrebare obsesivă: „Unde te duci?”. Unii răspundeau după cum îi tăia capul, alții se făceau, de la o vreme, că nici nu-l aud. După Revoluție, Sobolul a dispărut și cîțiva ani nu l-a mai văzut nimeni, ca și cum ar fi intrat în pămînt. Mama lui a rămas singură. Era tot mai bătrînă. Într-o zi, Sobolul, deja om în toată firea, s-a întors. Stătea din nou la mama lui, dar o boscorodea întruna. Nimic din ce făcea biata femeie nu-i era pe plac. Țineau geamurile deschise și toți vecinii auzeau cum o certa pentru orice fleac. Vocea lui, destul de pătrunzătoare, devenise de-a dreptul terorizantă, greu de suportat. Noroc că întoarcerea sa n-a ținut prea mult, iar după vreo două săptămîni, Sobolul a dispărut din nou, de data asta definitiv. Nimeni din cartier nu l-a mai văzut vreodată, ca și cum ar fi murit... Mama lui a continuat să-și ducă traiul singură și să tot îmbătrînească. A ajuns la o vîrstă atît de înaintată, că e ca și cum nu va mai muri. 

Era mai mare decît noi și îl chema Cristi. Ne plăcea să-l sîcîim, fiindcă se prefăcea că încerca să ne prindă. În loc de Cristi îl strigam Cristofor, dar nu Columb, ci Porumb. Nu mai știu nimic de el, nici pe atunci nu prea știam... Mi-a rămas în minte doar porecla: Cristofor Porumb.