Nea Szabo

„Dă-mi te rog, ăăă, aia, cum zice… cancioc. Pune ţiment puţin, măi.“ Aşa îi zicea nea Szabo lui fii-su, în livingul casei de la Bran. Noi, prietenii gazdei, stăteam în jurul mesei lungi, de brad lăcuit, pe bănci, avînd mereu pe lîngă noi un pahar de bere sau de vin. Eram cam 20 de inşi, români toţi, din Braşov şi Bucureşti. Într-un fel, ne simţeam aiurea că oamenii ăia munceau de mama focului, iar noi nici măcar de chibiţat nu mai aveam chef. D’apoi să îi ajutăm! Nu-i vorbă, oricum nu ne-am fi priceput, pentru că meşterii lărgeau şemineul. De fapt, îl refăceau. Se dovedise că precedenta variantă era mult prea mică şi arăta mai degrabă a cuptor de pîine decît a şemineu.

Pe nea Szabo, Ovidiu (gazdă şi proprietar al casei) îl cunoscuse, tot căutînd tîmplari care să îi facă lambriurile, scările, duşumelele şi mobilierul. Luase plasă cu nişte meşteri locali (zona Zărneşti-Rîşnov-Bran). Ba nu se prezentau la lucru, ba ziceau o sumă la început şi apoi ciuguleau la material, ba se ţineau mai mult de bere decît de nivelă. Aşa că a fost nevoit să facă un drum pînă la Sfîntu Gheorghe. L-a găsit pe Szabo. Am fost cu el în acea zi. L-a adus pe meşter acasă pe 15 iulie. „Domnu’ Ovidiu, durează două luni, vă costă aşa şi pe dincolo, pe 15 septembrie la ora 6 seara e gata.“ A trecut vara. Mai băgam de seamă la avansul lucrărilor, mai conversam cu meşterii. Pe 15 septembrie am întîrziat. Pe DN1 fusese aglomeraţie, aşa că am ajuns pe la 8 seara. Nea Szabo era pe prispă, cu băiatul şi nora (asta era echipa), bătînd uşor darabana a nerăbdare. A început inspecţia lucrării. În loc de duşumea bună de dat cu vopsea, Ovidiu s-a ales cu un soi de parchet lucrat manual, fapt care l-a pus la cheltuială. A trebuit să-l lăcuiască în trei-patru rînduri, să nu se strice lucrarea splendidă a lui nea Szabo. Mobilierul mai există şi acum, la aproape două decenii de la ziua aceea. Nu s-a stricat, nu s-a descleiat, nu s-a îndoit. Incredibil, scara nu scîrţîie. Totul, în preţul convenit cu două luni înainte. Nici un leu în plus. În casă era curat, tot rumeguşul era strîns într-un coş, afară, „că poate v-o trebui la vreun grătar“. Aşa că Ovidiu l-a angajat să refacă şi şemineul. Omul a zis că se pricepe şi la asta.

Aşa ajungem la seara cînd noi, vreo 20 de inşi, îl chibiţam pe nea Szabo, iar el încerca să vorbească cu fii-su musai în româneşte. Nu prea ştiau cuvintele, comunicau căznit, noi îi ajutam la fiecare cinci minute să-şi găsească cuvintele. Ne-am închipuit că e vorba despre politeţe. Să nu vorbească între ei în ungureşte într-o cameră în care numai ei doi ar fi priceput limba. „Nea Szabo, nu vă mai chinuiţi, lăsaţi, nu se supără nimeni, vorbiţi în ungureşte, cum vă e mai uşor“, a intervenit, la un moment dat, cineva.

„No, domnu’, ne-ar fi mult mai repede să vorbim în maghiară, dar vrem să folosim că sînteţi aici. Repetăm cuvintele în română. Dumneavoastră ne ajutaţi.“ Ne-am uitat unul la altul, nu pricepeam nimic. „Păi, da, vedeţi, noi ne-am născut şi am crescut în Sfîntu Gheorghe. Acasă – ungureşte, la serviciu – ungureşte, pe stradă sau la magazin – ungureşte. Româneşte, nu vă supăraţi, dar nu ştiam. Învăţasem la şcoală ceva-ceva, dar am uitat, dacă nu am avut unde vorbi. Fabrica a dat faliment în ’91, am rămas fără lucru. A trebuit să fac atelier de tîmplărie. L-am luat pe fii-miu să ajute. A început să se priceapă. Din asta trăim, asta cîştigăm, tîmplăria. Am lucrat ce am lucrat pînă am terminat clienţii din Sfîntu Gheorghe şi din ungurime. Acum trebuie să lucrăm la Braşov, la Bucureşti sau la Constanţa. Pentru clienţi români. Păi, cum să mă înţeleg cu ei, dacă nu ştiu româneşte? Alţii s-au dus la Budapesta să găsească de lucru, eu am rămas aici, e mai uşor să învăţ română, decît să las casa. De-aia mă chinui acum să prind ceva cuvinte în română, cu băiatul. Dacă nu vă supăraţi, mai ajutaţi-ne şi ziceţi cum se spune, cînd nu ştim. Aia e, învăţ limbi străine la bătrîneţe.“

La nea Szabo mă gîndesc atunci cînd mai văd cîte o dezbatere privind facultatea de medicină în limba maghiară de la Tîrgu Mureş. Dacă unii cred că pacienţii maghiari sînt destui pentru cîţi medici maghiari se vor face, treaba lor. Parcă-i aud: „soră, daţi-mi asta, cum zice… bisturiu“.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.

Foto: L. Muntean