NATO și UE - visul cel mare

20 iulie 2016   PE CE LUME TRĂIM

Cel dintîi secretar general NATO, generalul britanic înnobilat Hastings Lionel Ismay, întrebat fiind, prin 1957, ce rol are Alianţa Nord-Atlantică, a răspuns: „Să îi ţină pe ruşi în afară, pe americani în interior şi pe germani la podea“ („To keep Russia out, America in and Germany down“ – scuze, simetriile şi concizia pe care le permit limba engleză nu sînt întotdeauna uşor de adus, intacte, în româneşte). Această vorbă a Lordului Ismay este foarte des citată în retorica din interiorul şi din jurul NATO, mai ales din două motive. Întîi, pentru că exprimă concis, pragmatic şi clar care erau obiectivele NATO la momentul fondării ei, în 1949, cînd Războiul Rece începuse să fie o realitate unanim acceptată. În al doilea rînd, pentru că, după încheierea Războiului Rece, cînd, ca să zic aşa, s-a tras linia pentru o socoteală (nu zic finală, pentru că în istorie nu există socoteli finale), această vorbă de început putea servi drept criteriu de performanţă istorică. În 1990, cînd Războiul Rece s-a încheiat, îşi îndeplinise NATO obiectivele iniţiale? Răspunsul era, evident, pozitiv. Rusia sovietică fusese ţinută în afara teritoriului NATO, America rămăsese o putere cu un serios angajament în securitatea Europei, iar Germania, frîntă între blocuri, nu mai era periculoasă pentru nimeni. În termenii Lordului Ismay, NATO şi-a îndeplinit 100% misiunea. Cele trei obiective, aşa cum au fost ele sintetizate în faimoasa zicere fondatoare, au fost îndeplinite concomitent, dar nimic nu-i definitiv.

În 2016, cînd NATO are 28 de membri (dintre care 12 fuseseră, pînă în 1990, teritoriu inamic), Germania nu mai este o problemă pentru securitatea continentului, dar celelalte două obiective iniţiale, adică ţinerea Americii în interior şi a Rusiei în afară, nu sînt cu nimic inactuale astăzi. Despre ţinerea Rusiei în afara teritoriului european vom vorbi, poate, cu altă ocazie, dar despre ţinerea Americii în afacerile europene aş vrea să împărtăşesc, acum, cîteva gînduri.

Deşi sînt mulţi europeni care cred altfel, America este o putere 100% europeană. Excepţionalismul american, altfel real, oricît ar fi de flamboaiant, păleşte în faţa trăsăturilor europene ale Statelor Unite. Nu puţini susţinători ai Uniunii Europene cred că rostul ei este să concureze America în lume. Nu puţini cred, chiar, că ar trebui să privim Statele Unite ca pe un fel de inamic. De altfel, s-a dezvoltat şi un amplu conspiraţionism în această privinţă – orice obstacol întîlneşte procesul de integrare europeană în cale pare, unora, pus acolo de americani. Şi totuşi, America este o putere europeană, aşa cum NATO este o organizaţie europeană, creată anume pentru Europa, şi nu un instrument strategic american, aşa cum se mai spune.

Civilizaţia americană este cel mai competitiv produs istoric al civilizaţiei europene. Democraţia, statul de drept, limba engleză, capitalismul şi, mai ales, creştinismul sînt ingredientele de bază ale Americii, şi toate sînt europene. Există un sincronism profund între America şi Europa, cumva asemănător cu cel existent în destinele unor gemeni monozigoţi. Pînă şi criza profundă a democraţiei de astăzi este uimitor partajată, chiar dacă separat trăită, pe cele două maluri ale Atlanticului.

Relaţia dintre cele două organizaţii, NATO şi UE, nu a fost mereu cordială şi nu este nici acum atît de strînsă pe cît ar trebui. În termeni raţionali, e greu de înţeles de ce. Din 28 de membri NATO, 22 sînt membri (includ aici şi Marea Britanie) şi doi sînt, oficial, candidaţi la UE. Din cei 28 de membri UE (Marea Britanie inclusiv), 22 sînt membri NATO. Trei din cei patru cel mai bine plasaţi candidaţi pentru a intra în NATO sînt şi candidaţi pentru UE. Adaug şi parteneriatele foarte profunde ale NATO cu unii membri ai UE, precum Finlanda sau Suedia, care, chiar dacă nu sînt membri NATO, au dezvoltat o compatibilitate militară cu Alianţa invidiată chiar de unii aliaţi. Nu greşim dacă considerăm Finlanda şi Suedia un fel de cvasimembri ai NATO. La fel, genul de cooperare pe care UE îl are cu Norvegia şi Islanda, ţări NATO non-UE, prin Spaţiul Economic European, le aduce pe acestea atît de aproape de Uniune încît, pe bună dreptate, pot fi socotite şi ele cvasimembre UE.  Ce vreau să spun este NATO şi UE sînt două cercuri care se intersectează astfel încît aproape 80% din suprafaţa lor este comună. Organizaţiile sînt aproape identice din punctul de vedere al membrilor. Ele sînt, în orice caz, aproape identice şi din punctul de vedere al vocaţiei geopolitice. Ambele se ocupă de Europa, sînt născute din experienţa istorică a Europei şi exprimă un ideal comun, european. Totodată, spiritul acestor organizaţii este identic: şi în NATO, şi în UE, aliaţii/membrii au ajuns să aibă atît de multă încredere unii în ceilalţi, încît, pe româneşte, chiar se dau, fiecare, pe mîna celuilalt, înţelegînd să meargă înainte într-o împreunare fără rezerve, care le sporeşte puterea. O imensă şi, în relaţiile internaţionale, nemaiîntîlnită încredere stă la baza ambelor organizaţii. Ei bine, chiar şi aşa, relaţia dintre NATO şi UE nu a fost niciodată atît de apropiată pe cît ar fi fost normal. Ba chiar, la un moment dat, UE  a încercat să facă „concurenţă“ NATO prin instituirea politicii comune de securitate (în amestec cu politica externă). UE a spus mereu că se consideră „separabilă, dar nu separată“ de NATO în privinţa politicilor de securitate. O prostie în termeni strategici! De ce ar avea UE  o altă structură militară decît NATO? Că doar nu urmăreşte alte obiective militar-politice! Adevărul este că a avut mereu influenţă o anumită atitudine a fanaticilor proeuropeni (da, există aşa ceva şi voi vorbi, curînd, despre această ideologie albă, laică, dar mistică în datele ei, care naşte fanatici, ca orice altă religie), care au văzut în NATO o afacere americană şi cred că Europa se construieşte prin rejectarea americanismului.

La summit-ul NATO de la Varşovia, însă, Alianţa a arătat mai unită şi mai matură ca niciodată. Deşi istoria colaborării dintre UE şi NATO poate înregistra unele momente bune (aranjamentele de tip Berlin, în care UE poate folosi capacităţile de comandă ale NATO sînt doar un exemplu), totuşi gradul de apropiere a celor două organizaţii nu reflectă nici pe departe faptul că 80% din membrii uneia sînt şi membrii celeilalte. La Varşovia, însă, NATO şi UE au făcut un mare pas împreună. Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei Europene şi secretarul general NATO au semnat un document care dă mai multă substanţă parteneriatului strategic dintre UE şi NATO. Războiul hibrid, ameninţările cyber, terorismul şi migraţia împing NATO şi UE spre o cooperare tot mai profundă şi documentul evocat de mine susţine soluţia corectă, fezabilă şi, cred eu, unică: creşterea interoperabilităţii între membrii NATO şi UE. Este doar un prim pas. Important, pentru că e făcut împreună. Mic, însă, dacă avem curajul să visăm visul cel mare…

Mai multe