NATO " 60
Pe 4 aprilie, NATO împlineşte 60 de ani. Un trecut glorios, un prezent provocator şi un viitor pe cît de cert în privinţa existenţei organizaţiei, pe atît de contradictoriu în privinţa substanţei şi a scopurilor ei " cam aşa aş caracteriza viaţa acestei alianţe, al cărei admirator şi susţinător total am fost şi sînt pe mai departe, dacă cineva m-ar provoca să spun în cîteva vorbe ce simt în legătură cu această aniversare. Primul secretar general general al NATO, lordul Hastings Ismay, spunea la începutul anilor ’50, că scopul organizaţiei este acela de a ţine America "înăuntru", Germania "jos" şi Rusia "în afară" (to keep America in, Germany down and Russia out) în arhitectura de securitate a Europei. Vorba lordului Ismay " aproape un clişeu, astăzi, printre experţi " a surprins, cu geniul britanic pentru formule laconice, pragmatice şi memorabile, rostul NATO la începutul existenţei sale. Astăzi, vorbele sale sună, desigur, vetust, dat fiind că lumea s-a schimbat atît de mult de atunci. Ele mai sînt citate astăzi pentru a arăta că NATO şi-a împlinit rostul. Însă vorbele Lordului spun ceva şi despre prezentul şi viitorul Alianţei. Dacă la înfiinţarea ei, Alianţa Nord-Atlantică avea un scop care putea fi enunţat atît de simplu şi de clar, astăzi nu mai e deloc aşa. NATO trece, de aproape 20 de ani, prin operaţiunea dificilă de a-şi redefini rolul. La începutul anilor ’90, cînd URSS a pierdut competiţia strategică şi a dispărut pur şi simplu de pe harta lumii, iar Germania se transformase radical dintr-un pericol la adresa securităţii continentului, într-unul dintre cele mai importante elemente de stabilitate şi unitate ale Europei, multe voci importante susţineau că NATO nu mai are nici un rost. Cei care încă mai credeau în destinul NATO înţeleseseră deja că securitatea Europei nu mai poate fi serios periclitată de nimeni şi pledau pentru ieşirea NATO din spaţiul geo-politic căruia îi fusese de la început destinată. Go out of the area or go out of business " era sloganul care făcea carieră în mediile transatlantice de atunci. Dar unde să se ducă NATO în afara Europei, cum şi de ce? Paradoxal, salvarea Alianţei a venit de la foştii inamici. Cu uimire, preşedintele Clinton a aflat de la recenţii preşedinţi Havel şi Walesa " deveniţi, pe drept cuvînt, vedetele libertăţii în Estul european tocmai scăpat de comunişti " că foştii membri ai Pactului de la Varşovia vor să devină membri ai NATO. În momentul crucial în care era tot mai greu de identificat rostul NATO în Europa post-comunistă, est-europenii, purtaţi de entuziasmul lor pro-occidental şi condiţionaţi de traumele lor recente, au dat un nou sens organizaţiei: extinderea. În acel moment, mulţi experţi occidentali priveau extinderea NATO spre Est ca pe un fel de încununare formală a victoriei împotriva sovieticilor şi ca pe un fel de premiu dat ţărilor care au rezistat comunismului, păstrînd, nealterat, visul interior al libertăţii, democraţiei şi prosperităţii capitaliste. A venit, apoi, dezastrul destrămării Iugoslaviei. Dimensiunea militar-strategică a Europei care avansa uluitor de rapid pe calea integrării era inexistentă. Comunitatea internaţională nu avea un alt mijloc de intervenţie militară în Iugoslavia în afara NATO. Dezastrul genocidar produs de Slobodan Miloşevici a venit ca un argument puternic pentru cei care credeau, încă, în rostul Alianţei. Şi NATO a acţionat, întărindu-se. Extinderea Alianţei a continuat prin rafinarea mecanismelor de manifestare politică a Alianţei. A venit, apoi, cea mai serioasă diviziune atlantică postbelică: războiul din Irak. Poziţia obtuză a cîtorva ţări care vedeau în NATO manifestarea unei Americi agresive a pus la încercare serios soliditatea Alianţei. Totodată, în august 2003, NATO a asumat conducerea ISAF în Afganistan declanşînd, astfel, prima operaţiune militară a Alianţei în afara Europei. Acum, NATO a priceput că trebuie să răspundă unei lumi în schimbare şi că e important să poată interveni imediat în caz de catastrofe naturale, în caz de războaie civile sau pentru a patrula mările lumii împotriva piraţilor. Pe acest fond, au apărut disensiuni de viziune. În interiorul şi în jurul Alianţei, aliaţii şi aspiranţii văd diferit rostul organizaţiei şi asta duce, inevitabil, la o pierdere sensibilă de forţă. America şi Marea Britanie vor ca NATO să asume profil global, să lupte în Afganistan, să intervină în crize umanitare africane şi să patruleze pe mări nesigure. Franţa şi Germania vor ca NATO să rămînă ceea ce a fost de la bun început: o organizaţie dedicată apărării Europei, în jurul faimosului articol 5 din tratatul constitutiv, conform căruia orice atac asupra unui membru atrage automat reacţia întregii Alianţe. Noii membri (printre care şi România) văd în NATO, mai ales, şansa rezolvării cu "muşchi" americani a situaţiei de securitate regionale: România presează NATO pentru o acţiune concertată la Marea Neagră, Bulgaria, viitorii membri (Croaţia, Albania, Macedonia) au grija Balcanilor, ţările baltice caută apărare sigură de coşmarul rusesc etc. Aşadar, NATO intră în al şaptelea său deceniu făcînd faţă unor provocări multiple. Dar dincolo de toate acestea, rolul NATO în 2009 este acela de a păstra coeziunea transatlantică în condiţiile unei Europe tot mai unite şi mai intregate. Visez că NATO este embrionul viitoarei integrări transatlantice pentru că nu este departe momentul care va aduce aproape, din ce în ce mai aproape, pînă la integrare, democraţiile de pe cele două maluri ale Atlanticului. În această lume tot mai periculoasă, democraţiile spaţiului euro-american nu vor putea supravieţui decît împreună. Iar NATO este primul loc al acestei unităţi.