Naţionalisme de vacanţă
„Sorry, I don’t speak Russian.“ Ah, ce plăcere îmi face să spun asta. Sînt pe jumătate ipocrit. E un fel de „sorry“. Un sorry pe care nu am chef să îl explic la un hotel al vacanţelor middle class. E un sorry pentru Tarkovski, Tolstoi şi Dostoievski. Nu e nici un fel de părere de rău pentru proaspăt regăsitul naţionalism rusesc, altoit pe o agresivitate evidentă şi de prost gust. Am regăsit şi anul ăsta drept colegi într-ale turismului în Antalya aceiaşi ruşi de anul trecut: generaţiile Elţîn şi Putin. Primii au peste 100 de kilograme, năduşesc la greu şi beau non-stop. Ceilalţi sînt tunşi scurt, se îmbracă în tricouri cu tricolorul lor, au neveste care se gătesc pentru piscină ca şi cum ar merge la operă şi beau non-stop. Turcii încearcă să îşi simplifice viaţa. Cum nu e vorbitor de germană sau franceză trebuie să fie rus. Aşa că te gratulează cu un „dobr den“, de îndată ce te aud că răspunzi cu „da“ la o întrebare a nevestei. Iertat fie-mi primitivismul reacţiei. Iertate şi vulgatele de român mediu, dar, recunosc, toate cele mi se revoltă. Nu vreau să fiu confundat cu un rus, fie el moscovit ori, culmea, chiar sankt-petersburghez. Bănuiesc că este o limită a mea, simt că nu e în regulă, dar nu am ce face.
De june, beneficiind la începutul anilor ’90 de educaţia menită a occidentaliza tînărul român de carieră, am aflat de pe la burse cum e aia cu şovinismul care este cîh, cu naţionalismele cretinoide, cu patriotismul care trebuie să se bazeze pe valori, nicidecum pe limbă, istorie comună, tradiţii sau poveşti despre bucătărie. Ani la rînd, am luat în rîs tembelismele vadimiene, pînă m-a pus omul pe o listă a „trădării naţionale“, de care am fost tare mîndru. Colistenii erau unul şi unul. La fel de slab cu mintea l-am considerat, ani la rînd, pe alde Funar. În mare măsură, am aceleaşi păreri. Nu o să stau să mă cert cu vreun amic din Budapesta pe tema Trianonului. Mi s-ar părea culmea idioţeniei. Mai degrabă am combate pe legea (lor) a presei sau pe sistemul subvenţiilor directe la hectar ale Uniunii Europene. Sau chiar despre rostul existenţei Uniunii, în sine.
Pe măsura ce îmbătrînesc, descopăr, ruşinat, plăcerile vinovate ale incorectitudinii politice. Îmi face din ce în ce mai mare plăcere să spun poveşti picante despre obiceiurile englezilor, francezilor, nemţilor sau bulgarilor. Îmi dau perfect seama că risc enorm. Generalizările de orice fel sînt riscante. Există indivizi bine sau prost-crescuţi. Numai că, din ce în ce mai des, mă lovesc în moalele capului trăsnăi stupide tocmai de prin partea foştilor mei maeştri occidentali în ale corectitudinii. De exemplu, ferească Domnul ca, încurajat de efuziunile autocritice ale unui amic supus al Majestăţii Sale, să îi cînţi în strună. Eşti plesnit pe loc, ca un pigmeu ce eşti. Recent, amicul meu Tim, chartered engineer, om fain şi cu multă educaţie, ni se plîngea de calitatea show-ului de închidere a Olimpiadei. „Asta au găsit ei reprezentativ pentru cultura britanică? Alde Spice Girls lîngă National Health Service?“ Împreună cu un amic comun (croat), am încercat să îl luăm peste picior: „Da, măi Tim, cum se poate ca, la istoria voastră, să aveţi un prim-ministru precum Cameron?“ Pînă aici ne-a fost. El avea voie, noi – nu. „Necazul vostru este că noi, britanicii, scriem istoria. Aşa că o scriem cum ne place nouă, cum ne convine la un moment dat. Voi, naţiunile astea mici şi recente, sînteţi doar subiecţi, niciodată autori. Picaţi de rău sau de bine, în funcţie de cum vrem noi, scriitorii.“ Am înţeles mesajul, din prima. Eu, britanicul, am voie să îmi iau societatea în rîs. Am voie să fac seriale ca Little Britain, Yes, Prime Minister, Mr. Bean sau Monty Python. Voi, restul lumii, nu aveţi dreptul. Noi am fost imperiu, am avut Canada, Statele Unite şi Australia drept colonii. Voi, cine sînteţi?
Mă uit la Europa lui UE de acum şi recunosc des (din ce în ce mai des) păreri de tipul celei a lui Tim, printre rîndurile unor comunicate sofisticate, alambicate, pline de diplomaţie, la finele cîte unui summit. Analişti de varii naţii le traduc apoi, voluptuos, pre limba vulgului. Nici o diferenţă faţă de al meu semi-ipocrit şi păcătos refuz de a fi confundat cu un rus.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.